A Smaller Bang

Imbecilule!

2011-11-03T10:30:00.000+02:00

Domnule, ai fost si esti un inadaptat, un autist patetic! Tot astepti ca bucatile sa cada la loc, fix in pozitiile in care sa redevina intreg si astfel totul sa aiba din nou sens, rost, noima..

De Exorcismo

2011-09-19T16:08:00.001+03:00

Locul se cheama Raiut. Cu ţ. Cel care l-a botezat trebuie ca a fost tare fericit pe dealul acela inalt si, in mod sigur, a avut niscai motive sa se simta asa si sa-l alinte in consecinta. Plecase cu intentia sa urce pana-n varf, iar acolo sus sa gaseasca vorbele potrivite cu care sa-ncerce s-o readuca acasa. Unde ar fi putut fi un loc mai potrivit pentru o conversatie atat de importanta? Nu erau singuri, baiatul cel mare, venit de departe, ii insotea si ar fi trebuit sa le fie bine. Ca intr-un raiut, ca intr-un rai mai mic, nu? La vreo cinci sute de metri de varf i-a simtit gheata din suflet. Si-atunci n-a mai putut urca. A stat acolo, in iarba, cu lacrimile-n gat si a privit, pentru vreo jumatate de ora, o adunatura de corbi, croncanitori si negri ca iadul, impotriva carora se incontra un puiandru de uliu. Viteaz, abil, dar singur impotriva a vreo douazeci de uratenii agresive. Au coborat si, pe drumul la vale, a aflat si motivul care-i impietrea inima. Cu nume si prenume.

Raiutul, pentru el, a avut de-atunci un nume tare nepotrivit. Si-a promis ca n-o sa se intoarca niciodata pe acel deal. Cel de l-a botezat avea sigur inima usoara. Iar corbii inca nu invadasera locul innegrindu-l si umplandu-l de croncanituri prevestitoare de moarte.

Mai mult de un an amintirea Raiutului si a acelei zile de sambata a fost chinuitoare. Si atunci si-a spus ca o noua incercare de ajungere in varf ar putea exorciza demonul care nu-i da pace. De data asta a plecat cu altcineva. A fost surprins sa vada ca dealul e, de fapt, foarte frumos, urcusul pana-n varf minunat, orizontul incantator, ulii sunt mari si parca mai multi decat corbii, iar croncaniturile acestora din urma pot chiar sa-i aduca un zambet.

...she gave me a rainbow...

2010-08-10T16:05:00.000+03:00

Nimbus

2010-07-13T13:27:00.000+03:00

Vatican - can

2010-03-12T13:05:00.001+02:00

Voi cu ce va mai hraniti sufletele zilele astea? Nu-mi spuneti de cartile pe care le cititi, de filmele la care va uitati, astea sunt chestii minunate pentru orizontalitatea mintii dar nu rezolva chestii in profunzime si nici nu te inalta. Pentru mine a fost o vreme pentru citit, a mai fost una pentru visat, cateva pentru iubit, iar unele dintre aceste vremi s-au suprapus intre ele pe portiuni mai lungi sau mai scurte. Am incercat de cateva ori sa ma imprietenesc cu Isus dar se vede ca asta nu e o treaba pentru oricine. Am cautat mai tarziu compania unor iluminati transreligiosi seducatori dar a caror iluminare functioneaza cel mult pentru ei insisi si e, cumva, si-o marfa din care scot bani buni. Dupa toate astea ma gasesc in punctul unde nu sunt nici mai destept, nici mai bun si nici mai senin decat eram inainte de toate aceste incercari ratate. Sunt doar mai batran si mai disperat.

Vor fi fiind printre voi oameni religiosi care merg la biserica, pupa icoane, platesc acatiste si astfel sunt impacati cu ei si cu lumea. Ferice de ei, iar daca asta ii fereste macar de depresii inseamna ca institutia bisericii are un rost, macar pentru ei. Ce te faci insa cand deschizi ochii si vezi ca biserica e putreda si ca invatatura originara s-a pierdut undeva intre primul cantat al cocosului si rastignire? Ce faci cand vezi ca mireasa lui Isus s-a transformat intr-o patroana de tractir a carei slutenie nu mai poate fi mascata de straturile suprapuse de sulemeneli? Cand vezi ca, in tara ta, banii crestinilor si ai platitorului de taxe care esti nu merg catre ajutorarea necajitilor ci se zidesc, in fiecare an, intre caramizile a mii de altare prevazute cu turle urate, nu pentru ca cele existente n-ar fi de-ajuns ci doar ca sa asigure locuri de munca absolventilor de teologie, multi dintre ei fii sau nepoti ai altor preoti. Am fost ispitit un timp de gandul gandul convertirii la catolicism doar pentru ca vedeam ca alora le pasa mai mult de misiunea sociala a bisericii lor decat astorlalti. Dar iar deschizi ochii si vezi si-acolo ce nu ti-ai dori sa vezi. Politica si nu credinta, intrigi si nu piosenie, pedofilie si nu dragoste, musamalizarea pacatului si nu penitenta.

Dupa scandalul recent din biserica irlandeza (320 de abuzuri sexuale documentate comise de 46 de preoti), scandal care vine dupa cele mai vechi din America si nu numai, hiena Enrico Lucci (Le Iene Show - Italia1, emisiune TV de lucruri serioase ambalate in umor de calitate pe care o vad mereu cu placere) mi-a amintit, miercurea trecuta, ca celibatul fortat al preotilor catolici e una din cele mai mari tampenii inventate de succesorii lui Petru si ca haina preoteasca nu te face neaparat un om mai bun si mai drept. Mai mult de-atat, chiar nu mai vad vreo diferenta intre rezistenta clerului mioritic la denuntarea preotilor securisti si insistenta “pentenzierilor” de pe langa Sfantul Scaun pentru ascunderea preotilor pedofili de justitia laica.

Bonus o explicatie din interior, de la unul care este recunoscut drept unul din cei mai fini cunoscatori ai diavolului, parintele Gabriele Amorth.

.

2010-03-08T12:56:00.002+02:00

Martie 8 si nu mi-am dezmintit proasta crestere nici anul asta. Nu tu flori, nu tu urari de la multi ani. Cu toate astea o urare de viata frumoasa pleaca catre unul din baietii mei, nascut de 8 martie intr-un an in care nu prea se gasea lapte, iar dupa vreo luna si ceva, ala care se mai gasea se zicea ca e iradiat de la o explozie intamplata la miaza-noapte. Pentru el un cantec care-mi place si sper sa-i placa si lui.

Pentru femeile care m-au iubit pentru un ceas sau pentru zeci de ani, pentru cele care ma iubesc pentru inca o zi sau pentru mai mult de-atat, alt cantec (intamplator furat de la una din ele dar care n-o sa se supere pentru atata lucru). Fara ele mi-ar fi si mai urat.

Nu sariti cu gura pe mine! Nu exclusiv...

2010-02-09T15:41:00.006+02:00

Acum cativa ani, in baia unor prieteni care ma gazduiau pentru o noapte, am rasfoit niste reviste, asa-numite, glossy. Erau acolo, asezate intr-un cosulet, spre luminarea stapanilor casei si a musafirilor lor intru frumusetea trupului si arta seductiei. Titluri cunoscute, pentru femei (vreo 3) si pentru barbati (cred ca doar unul). Slabitul si viata sexuala perfecta erau subiectele dominante in continutul foilor care umpleau cosuletul din papura. Sfaturi despre diete infailibile si sfaturi despre dragostea trupeasca. Printre ele, din doua in trei pagini, reclame de cosmetice care te scapa de riduri, de celulita si, in general, de blestemata trecere a timpului care schimba formele si fizionomia femeilor fara noroc si fara bani de reviste si de L’Oreal. N-am gasit nimic mai interesant acolo decat as fi gasit intr-o carte de algebra (urasc matematica).

Mi-am amintit de revistele prietenilor mei zilele trecute cand am constatat, ingrijorat si definitiv, ca multe din cunostintele mele feminine au capatat niste reflexe care ma enerveaza: “Stinge, te rog, lumina aia, stii ca nu ma avantajeaza deloc...” sau “Fuck, nu-mi gasesc ruju’, cum plec eu acum fara?!” (din dormitor pana la masina sunt 20 de metri, pustii zi si noapte, de la masina pana-n bucataria ei alti 20 la fel de pustii) ori “Adica eu infrunt viscolu’ si codu’ portocaliu sa vin la tine, atata amar de drum, si tu nu sari, hulpav, sa-mi sfasii hainele de pe mine?! Nu te mai atrag chiar de loc, nu-i asa? Clar, esti indragostit de alta...”. “Nu-i asa ca am slabit?” sau “Alo, te sun eu inapoi, sunt la coafor.” (cu doua zile in urma era tot acolo pentru un pieptanat profesional, cu alte doua mai devreme tot acolo isi vopsise parul intr-o nuanta ciudata si toate astea doar pentru mine, cum altfel?).

Dar nimic din toate astea nu ma mira mai mult decat faptul ca unele dintre ele par convinse, la modul absolut, ca sexul oral este leacul universal pentru infidelitate, solutia unica pentru a-si pastra barbatul, singurul lucru care poate sa-l fericeasca pe imbecilul care le este sot sau amant. Asa au citit ele in revista de pe noptiera si, daca scrie la revista, atunci asa si este! Ce preludiu, ce mangaieri, care pozitia misionarului?! Nu, domnule, un blow job bine executat poate inlocui toate astea, iar faptul ca ea a fost mereu sau devine, incet, incet, frigida nici nu mai conteaza atata timp cat ala isi vede “visul” cu ochii in fiecare seara. Daca le-ntrebi, spun ca au facut dragoste, ba au avut si nenumarate orgasme, numai ca tu esti prea idiot ca sa-ti dai seama ca orgasmul lor e mai “cerebral” decat al celorlalte!

Ei bine, nu! Cel putin pentru unii dintre noi sexul de calitate, traditional (va mai amintiti, ala cu dansa-ntr-ansa...) e mai bun si mai fidelizant decat orice oral, oricat de complet sau de meserias. Nu suntem puritani si nu sustinem interzicerea prin lege a sexului gurist de orice natura si in oricare sens, e bun si ala in doze moderate, dar, va rog eu, nu uitati de bunele obiceiuri stramosesti si nu le inlocuiti complet cu ce-ati inteles voi de prin reviste sau din nushce filme hardcore. Si poate parea ciudat si foarte lipsit de masculinitate ca un astfel de apel fierbinte sa vina de la un barbat dar, pentru numele lui Eros, o sa-mi dati voie sa fiu si eu un pic “cerebral” si sa zic: Vreau un preludiu adevarat (chiar si cu folosirea intregului aparat buco-maxilo-facial), vreau sa fac amor si sex in acelasi timp, nu sariti cu gura direct la dansa fara sa-i mai dati drumul pana la capat! Mai ales ca, abuzand de una si uitand de cealalta, va puneti in imposibilitatea de a vorbi cu mine, tandru si/sau obscen, iar pentru mine, cerebral cum sunt si cu naturelu’ simtitor, si asta e important.

Vreo cititoare va da, poate, ochii peste cap intrebandu-se “OMG, da’ ce fel de muieri populeaza viata omului astuia?!” De toate felurile. De-aia am si zis mai sus “unele”. Sunt sigur ca voi sunteti diferite da’ nu strica sa selectati foarte bine ce cititi si vedeti (inclusiv din acest text!) si, mai ales, fiti “cerebrale” mai intai in procesarea informatiei si in conversatiile cu barbatii vostri!

Art atack

2009-01-01T15:26:00.025+02:00

Cum depre revelionul meu (ca si despre sarbatorile astea in integralitatea lor cenusie), nu am ce sa va povestesc, am sa va fac cunostinta cu Nicu Panaitescu cel care, la un moment dat, a vrut sa fie artist.

O vecina de-a mea, printr-o postare a ei, mi-a adus aminte de asta si acest post se dedica ei odata cu florile astea.

„Pentru data viitoare aveti de desenat un mar si-o para!”. Marul n-a fost o problema foarte mare. Para... of... cat chin si cate lacrimi mi s-au intamplat cand a fost sa conturez acea chestie in caietul de desen prin clasa intai! Nu mi-a iesit niciodata. Adica nu mi-a iesit simetrica asa cum vroiam, eu si invatatorul meu, sa fie nenorocitul ala de fruct!
Prin liceu, in orele lungi de matematica sau alte discipline la fel de interesante, am umplut caietele pe care ar fi trebuit sa insir formulele si stiinta pretioasa a profilor mei, cu sute de masini americane (niste Oldsmobile-uri late si greoaie ca in filmele vremii, leganandu-se pe niste suspensii deloc sportive, deci foarte moi). Am desenat in aceleasi caiete femei goale si chiar cupluri iubarete, in pozitii mai mult acrobatice decat firesti, spre suplinirea revistelor de la chiosc, a filmelor si, eventual, a caselor cu felinare rosii care ar fi salvat multi adolescenti, la fel de introvertiti ca si mine, de la intrebari fara raspuns, anxietati fara sfarsit, polutii nocturne si sloboziri manuale. Anyhow, daca masinile mele erau cum erau, futaciosii din caiete cred ca erau penibili, in ciuda parerii unora din colegii care le vedeau. Colegul de clasa si de camera, Dorin Oancea, desena mult mai bine decat mine. De fapt el facea o gramada de chestii mult mai bine decat toti ceilalti si, cum, slava Domnului, invidia nu m-a vizitat niciodata, asta rezulta doar in admiratie. Imi amintesc acum o dansatoare de flamenco cu rochie ampla, brate de zeita arcuite deasupra capului si castagnete intre degete, desenata de Dorin. Era perfecta!
Am mai desenat si in decadele 3 si 4 de varsta, cand am incercat un pic si culoarea. Cateva uleiuri diletante pe panza vandute pe doua, trei sute de lei si, mai pe urma, reproduceri acrilice care se uscau repede si se vindeau si mai repede in magazinul de „quadri e cornice” al lui Beniamino Costa din via Ciciliano, colt cu Casal dei Pazzi, la Roma. Era deja 1997 si, dupa doar doua luni de stat cocosat in fata panzelor 50X70 platite cu doar 40.000 de lire (bani din care imi cumparam vopseluri si pensule) de ~~calabrezul ala zgarcit~~ Beniamino, facandu-mi-se mie dor mare de-ai mei si o sila imensa de pictat strazi medievale, nuduri si Venezii umede, am plecat acasa si, in sfarsit, am inteles si eu ca nu voi fi niciodata un artist!

Doar atat am mai gasit prin casa:
Update (09 Jan. 2008) Am pus mai jos o poza de alaltaieri, nefacuta de mine (nici macar nu eram acolo) a baietelului desenat cand avea 9 ani. Mie mi se pare ca nu s-a schimbat foarte mult :)

Bucharest Souls Exchange never falls

2008-10-29T11:29:00.004+02:00

Prin anii 80 eram convins ca diavolul locuieste in Romania, iar eu trebuia sa fac tot ce puteam sa ma indepartez de el. Diavolul era puternic, el dadea pasapoarte, case, butelii si alte bunatati doar celor care semnau pactul cu el si se folosea de cei carora le cumparase sufletele pentru a sti intotdeauna cat de inversunat erai impotriva lui in discutiile de la munca sau de aiurea. El se facea in patru fie pentru pentru a te atrage de partea lui, fie pentru a te distruge. Si-atunci, vazuta de-aici sau, mai degraba, ascultata pe unde scurte, lumea cuprinsa intre zidul Berlinului si California parea o lume unde diavolul era aproape absent si aceasta impresie de absenta a raului ma atragea mai ceva decat o femeie frumoasa. Intre timp am crescut, am cunoscut si am concluzionat ca si pe-acolo diavolul este prezent si harnic. Dar parca tot in tara mea are el cel mai mare succes si tot aici el continua sa cumpere suflete la pretul cel mai mic. Iar cei care au vandut se transforma in agenti ai diavolului daca nu cumva devin, prin posedare, diavolul insusi. Unii sunt hidosi si inspaimantatori, ucid sau isi violeaza copiii cu sange rece, altii taie padurile slutind muntii pe care Creatorul ni i-a daruit frumosi. Foarte multi se sulemenesc si-si pun cravate la gat jurandu-se ca iti vor binele pentru ca tu sa sa faci pactul cu ei in cabina de vot ori sa le cumperi produse inutile sau mancarea otravita. Cativa isi pun baticuri pe cap si se duc in biserici impartind pomeni, iar altii chiar construiesc biserici stiind ca tu esti sensibil din cale-afara cand vine vorba de cele sfinte.
Si-atunci, mai varstnic si mai informat fiind, unde sa mai fugi? S-o pornesti catre asfintit unde densitatea de diavoli si de brokeri ai lui pare ceva mai mica sau sa ramai aici incercand sa-i rezisti? Sa te pustnicesti lasand totul in urma sau sa faci compromisuri mici slujindu-l doar pe ici pe colo, atat cat sa ai bani de paine si acces la internet?

23 August ieri

2008-08-24T11:17:00.004+03:00

Pe vremea cand, de 23 August, Bula, la indemnul lui taica-su, se suia in pod, lua steagurile si pleca la defilare, Nicu, casatorit de curand, era in gara din Adjud asezat pe pervazul dinspre peron al unei ferestre odihnindu-si trupul ostenit de parada de dimineata. Doi militieni au venit si i-au ordonat sa se ridice si sa ia o poza mai decenta, potrivita cu solemnitatea zilei nationale a RSR. Nicu a refuzat si, consecinta normala, a fost luat pe sus, dus in biroul militiei garii si, cu ajutorul unui al treilea militian a fost batut foarte tare, indelung si cu aplicatie. Ulterior pe Nicu l-au durut oasele. Dar mai tare l-a durut sufletul. Nu intelege nici acum de ce. Mai ales ca stie ca si acum, cand 23 August nu mai e sarbatoare, militienii bat oameni din placere.

Atat imi mai aduc aminte...

2008-08-14T10:37:00.011+03:00

Ieri, pe la ceasurile 12 si pe la 35 de centigrade, am vazut aceasta scena pe soseaua de centura a orasului (DN2 sau E85). Din mersul masinii n-am reusit si alte poze, dar am vazut ca, in spate, atelajul avea un banner pe care sta scris "Tulcea - Miercurea Ciuc". Stie cineva cine-i omul, care-i cauza pentru care face calatoria, cum il cheama pe magarus si daca are vreun blog pe undeva? Omul, nu magarul. Alta treaba de ieri a fost culesul de alune din alunul meu, mai spre seara cand portocaliul codului de caldura mare a virat un pic catre galben. Recolta a fost de doua strachini din astea. Cu varf.Imi place culoarea alunelor coapte. De aceea, diseara, am sa scobesc niste nuci, iar asta imi va colora palma mainii stangi intr-un brun la fel de special ca al acestor alune.
Vedeti si voi ce lucruri interesante mi se intampla in ultima vreme...

Do not look inside!

2008-08-05T22:11:00.012+03:00

M-a pus dracu’ sa fac un test. Se cheama CPI nustiucat, are la baza un chestionar cu sute de intrebari si e conceput de Harrison Gough de la un institut de prin California (google it si aflati mai multe despre reputatia autorului si al testului CPI (California Psychological Inventory). Daca vreodata va va musca sarpele de inima si va veti gandi ca ar fi bine sa faceti si voi la fel, m-am gandit ca n-ar fi rau sa stiti ce va poate astepta. Pe unii dintre voi.

Am citit in fuga rezultatele si acum sufar in tacere. Nu pentru ca ar fi fost vreo surpriza pentru mine. Nuuu... Stiam ca exact asa sunt, dar confirmarea stiintifica a ceea ce stiam a facut, parca, sa nu mai am nici o speranta. Cititi in acest moment blogul unui nenorocit care sta prost la aproape toate cele. Pe o scara de la 1 la 100 scoruri peste 50 sunt doar la indicii comunalitate, toleranta, flexibilitate, masculinitate, temperament creativ. Restul e varza. Varza de tot sunt la capitolele dominantza, sociabilitate, acceptare de sine, leadership si acceptarea legii.

Intr-o reprezentare grafica cu patru cadrane impartite brutal de doua linii incrucisate perpendicular imi gasesc locul in quadrantul din dreapta jos care se cheama nu Alpha, nu Beta, nici macar Gamma. Delta se numeste si altul mai prost nu exista! Asta inseamna introvertit si orientat impotriva normei. Mai inseamna ca tind sa ma vad pe mine insumi ca fiind reflexiv si neconventional si deloc entuziast-vesel-puternic. Cei in campul vizual al carora se intampla sa ma gasesc tind sa ma vada ca visator-modest-linistit-tacut si deloc asertiv-deschis-vorbaret. Cat despre stilul de viata al astora din patratelul Delta, ei se numesc vizionari (nu vad de ce), tin la intimitate, privesc o mare parte din conventiile sociale ca arbitrare si restrictive. Sunt reflexiv si nonconformist. Pot fi imaginativ, receptiv la estetic, pot avea o viata interioara bogata. In acelasi timp pot fi alienat fata de ceilalti si plin de conflicte interioare.
Se spune ca testele astea sunt utile pentru a te cunoaste pe tine insuti sau pe altul atunci cand intentionezi sa-l angajezi pentru o slujba, sa te mariti cu el sau in alte ocazii. Acuma, sincer... eu n-as angaja pe unul ca mine si nici de barbat nu l-as lua. Unii zic ca ar trebui sa ma duc la cineva care sa interpreteze profesionist aceste concluzii nemiloase. Stiu si eu...?
Acum am treaba de nu-mi vad capul. Lucrez la dificila sarcina de a ma accepta asa cum sunt. Dar, data fiind partea graficului in care locuiesc si situatia deltoido-cuboida fara iesire in care ma aflu, nadejdea de a si reusi e ca si nula...

♥

2008-07-10T20:12:00.007+03:00

♥ a crezut un timp ca e vanator. S-a amagit ca face parte din casta alesilor care, iubindu-si prada dar dispretuindu-si statutul de semizeu arcas, va urca intr-o zi Olimpul indelung visat. Vanatoarea neobosita era pentru ♥ singura cale. Celelalte drumuri de care auzise erau toate anevoioase, plicticoase si nici nu credea in ele. Expeditiile mai dese sau mai rare, mai lungi sau mai pe langa casa, l-au purtat de multe ori catre teritorii magnifice unde a vanat exemplare splendide, starnind invidia celorlalti vanatori si facand sa creasca in el un fel de trufie calduta. Alteori, insa, s-a trezit in pustietati teribile de unde a revenit cu starvuri de care i-a fost rusine. Iar pustiul in care vanase se muta in sufletul lui pana la urmatoarea vanatoare reusita. Pana cand el, pustiul, a ramas acolo. In suflet. Intr-o noapte ♥ a visat unicornul si atunci a stiut ca asta cauta. Si-a spus ca n-o sa mai arunce lancea sa catre vanatul ordinar cu care isi hranise trupul si mintea vanitoasa pana ieri. Ca, de-ar fi sa flamanzeasca si sa i se usuce trupul, sagetile lui vor ramane in tolba pana cand il va gasi. Pana cand i se va arata in toata gloria. Si de-abia atunci va fi, cu adevarat, Vanatorul. Sau poate ca se va lasa vanat, vrajit, supus de creatura din alta lume. Creatura sfanta, luminoasa, care il va sfinti si il va lumina. Pustiul va fi istorie, iar locul acestuia in in suflet va fi luat de raiul insusi.
Anii s-au ingramadit peste ♥, iar ceilalti vanatori, dupa ce-au obosit sa-l ia peste picior, au incetat sa-l mai vada ca pe unul de-al lor. De fapt au incetat sa-l mai vada. Vanatul plevusca, inmultit acum peste masura si care nu-l uitase cu totul, simtea ca-si pierduse rostul si a incercat o vreme sa-l ademeneasca pe coclaurile stiute. Probabil ca ♥ nici n-a bagat de seama chemarea si atunci vanatul plevusca a fost ofensat. I-au plans de mila. Lui ♥, cel care nu detesta nimic mai mult decat sa i se planga de mila.
De vreo cateva luni lui ♥ nu-i mai pasa. Sau asa pare. ♥ a obosit. Nu mai cauta, nu mai asteapta. E convins ca unicornul nu exista. Sau nu-i e scris sa-l intalneasca, ceea ce e totuna. Acum o sa se odihneasca un pic.

Viata Fute Filmul sau Cel Mai Scurt Scurt-Metraj Ever

2008-05-16T16:57:00.010+03:00

Aida ma indeamna sa scriu despre viata mea in cheie cinematografica. Imposibila misie, ca sa parafrazam un titlu cunoscut din domeniu. Eh, regizorul din mine doarme inca, asa ca o sa incerc eu, recuziter si masinist amarat si impostor, sa scriu macar un surogat de scenariu...

Zoom-out lent de pe lada de zestre fara decoratiuni, din lemn cafeniu si lucios de la vechime si fumul de lemn de fag care umple odaia iarna cand se aprinde focul si soba e rece. In cadrul astfel largit se vede o pereche de picioare de copil, fara incaltari, care lovesc usor, cu calcaiele, lemnul lazii. Lumina de gaz slaba, cateva contururi galbene, palpaitoare, anima oarecum spatiul intunecat. In fundal tipete, injuraturi, cuvinte grele, acuzatii ucigatoare, planset de femeie batuta. O picatura, ca de apa, cade pe degetul mijlociu al piciorului drept care nu e aliniat cu celelalte degete. E denivelat si cauta catre pamant ca si cand nu s-ar simti bine in mijlocul celorlalte. Un deget ciudat, stingher, neadaptat. Zgomotul din off se atenueaza, ceeace face ca plansul pierit si sughitat al copilului care nu se auzise pana atunci, sa ocupe coloana sonora. Camera urca lent, gambe de copil, genunchi de copil, palmele ascunse sub coapse de copil, pieptul de copil cu acea forma a toracelui atins de rahitism si... backgroundul format de un peretar tesut in casa, cu flori si frunze mari, colorate prea viu. Peretarul kitchos continua neintrerupt si acolo unde ar trebui sa se afle fata copilului. Copilul nu are fatza! Camera coboara din nou si face zoom-in pe acelasi deget mijlociu al piciorului drept, acel deget nealiniat care acum e ud complet si pe care continua sa cada cate o picatura ca de apa. Aici spectatorii, care si ei fac parte din distributie, se intreaba in cor: „daca copilul n-are fata, de unde ochii, de unde lacrima...?!”
40 years later
Deget mijlociu de picior drept cu conformatie schimbata, cu par dizgratios crescut pe falange, indreptat tot spre pamant dar mai discret. Degetul e udat de niste valuri care tot vin si se tot duc peste o plaja cu pietre marunte. Zoom out, gambe de adult, urmele rahitismului inca se vad deasupra unui abdomen nu obez dar evident sedentar, background mediteranean paradisiac pe care, de data asta, fata de adult trist si macinat de meschinarii se profileaza clar. Aceasta a doua si ultima scena se va filma din elicopter si cadrul se va largi pana va cuprinde toata coasta, toata planeta, tot universul. Este treaba regizorului, a operatorului si a celor de la efecte speciale sa arate ca, din acest cadru larg, au disparut toti oamenii de caracter si au ramas doar cei rai. Iar personajul trist de pe plaja nu este o exceptie.
Titlu al filmului, deloc original si mult prea lung, va fi: „If you say you’re happy, then why the hell are you so sad?!”

Later edit (tot cinematografic):

Aseara, inainte de finala Champions League, la TVR2 un documentar deja inceput demult mi-a atras atentia. Era vorba despre personajul meu! Ziceau acolo niste oameni destepti despre cantitatea de stres acumulata in copilarie si cum se reflecta ea in puterea ulterioara a adultului de a face fata situatiilor stresante, de a se descurca in relatiile de cuplu si profesionale, de a se adapta unei lumi si unui mediu care nu intotdeauna sunt prietenoase. Un expert interpreta niste fotografii unde oameni diferiti, in diferite imprejurari, zambeau sau incercau sa zambeasca. Erau acolo zambete naturale si frumoase si erau si altfel de zambete: chinuite, defensive... Zambetele eroului din filmul meu. In interviurile din film posesorii acestor din urma zambete isi aminteau despre certuri si violenta intre parinti, despre asteptari mari ale tatilor la inaltimea carora ei nu s-au ridicat niciodata, despre lipsa oricarei vorbe bune si a oricarui semn de afectiune paterna.

De Pasti

2008-04-26T14:05:00.004+03:00

„...Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. (...) Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (...) Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“. (Apostolul Pavel catre Corinteni in prima epistola)
*************************************************************************************
Daca mi-e usor sa cred in moartea si invierea lui Isus, de ce, in acelasi timp, mi-e atat de greu sa inteleg faptul ca Isus a murit pentru salvarea mea? In logica noastra omeneasca, e greu sa ceri cuiva sa fie responsabil pentru greselile tale, sa crezi ca cineva poate avea atata dragoste cat sa moara pentru salvarea ta.
Sunt atat de pacatos, ca mi-e greu sa cer oricui, orice… acea frica de a deranja… acea convingere perversa ca oamenii sunt egoisti prin natura lor si nimeni nu e dator sau disponibil sa te ajute… Lipsa de iubire si respect de sine (“cine sunt eu ca cineva sa faca ceva pentru mine?…”) vine, probabil, si din constiinta pacatului, din propria impietrire de inima… Si nu stiu nici daca iubire si respect de sine imi trebuie pentru a cere si a accepta salvarea. Poate ca smerenia ar fi mai buna... Self respect sau smerenie ? Aparent aceste doua concepte sunt contradictorii. Si chiar ar fi daca respectul de sine ar fi totuna cu orgoliul, cu trufia. Dar nu trebuie sa fie. Exista un respect de sine smerit…? Trebuie sa existe…
Este greu sa accepti ca altcineva poate fi atat de generos, de iubitor, sa te rascumpere pe tine de la stapanul cel rau si sa-ti ierte greselile, cand tu insuti esti egoist si nu te crezi in stare sa faci acelasi lucru pentru altii…
Infrangerea propriului egoism, potolirea propriei trufii, ar fi de mare folos daca acceptam ca adevarat urmatorul rationament: Daca eu pot fi altruist, imi iubesc semenii si sunt gata sa-i ajut, atunci pot accepta mai usor faptul ca alti oameni si, cu atat mai mult Dumnezeu, ma pot ajuta pe mine. Acceptarea sacrificiului lui Isus, mantuirea insasi, devine mai usoara, mai naturala…
Nadajduiesc sa pot accepta jertfa lui Isus. Poate am sa pot vreodata sa cred ca merit aceasta jertfa sau, mai degraba, sa pot crede ca mantuirea nu se acorda “pe merit” ci poate fi a tuturor celor care o cer si o accepta… “Cere si ti se va da!”… Fara indoiala oamenii s-au dovedit neputinciosi sa se salveze singuri de pacat si atunci, Dumnezeu, din dragoste, a incercat sa-i ajute aratandu-le Calea, Adevarul si Viata prin existenta, patimile, moartea si invierea lui Isus. Moartea de pe Golgota a fost cel mai altruist lucru pe care oamenii il puteau intelege. Ca prea putini am inteles… este alta poveste si asta ne poate spune ceva despre nesfarsita si nemeritata incredere pe care Dumnezeu o are in cei creati si iubiti de El…

Despietreste, Doamne, inimile oamenilor, scapa-i de trufie si de nedragoste, fa-i sa accepte dragostea Ta si salvarea care vine de la tine! Ajuta-ne sa fim mai putin egoisti, da-ne atata respect de sine, dragoste si smerenie cat sa putem primi sacrificiul lui Isus pentru mantuirea creaturilor Tale!

Liberalismul ca amintire

2008-04-18T15:55:00.007+03:00

La 1990, prin martie, dupa revelarea adevaratei naturi si intentii ale FSN si ale Iliescului, am alergat la sediul PNL de vis-a-vis de muzeul de istorie din Focsani si m-am inscris in partid. Dupa iarna lunga de aproape 30 de ani in care traisem, eram, instinctiv, un tanar (la vremea aceea) om de dreapta. Discursul lui Campeanu care venea de la Paris, vocea lui profunda, spaima de jumatatea de masura a perestroikai intrezarite in vorbele si comportamentul lui Iliescu, m-au facut sa ma inscriu intr-un partid, dupa ce, ani de zile, imi refuzasem sefii insistenti care tot incercasera sa ma inroleze in PCR „pentru ca altfel nu-mi dau casa si butelie!”.
Nu-mi amintesc de vreun carnet de membru liberal ci doar de un formular de adeziune si de insigna mica pe care am purtat-o, o vreme, cu mandrie si care mi-a adus o mie de priviri ucigase de la femeile lucratoare in APACA focsaneana care era fabrica de confectii din oras (unica la vremea aceea).
Am fost reprezentantul PNL in biroul electoral de la o sectie de votare din munti, la 20 mai a aceluiasi an si am asistat acolo la doua spectacole de care nimeni n-are parte de doua ori in viata:
Primo: Am vazut femeia cu barba (doamna era dintr-un sat care se cheama Fetig si avea realmente o barba (mustata inclusa) care ar fi facut invidios si pe cel mai macho barbat cu barba. Deasa, neagra si incadrata de un batic cum poarta femeile de la munte).
Secundo: Am vazut procentele uluitoare pe care FSN si Iliescu le-au obtinut de la oamenii care traisera acelasi regim cu mine, iar asta a fost si mai greu de inteles decat pilozitatea faciala a femeii alegatoare. Tot atunci m-am bucurat de doua ore de somn in casa colegului de la FSN, tanar profesor la scoala din sat, care mi-a sugerat, in soapta, ca n-ar fi prudent sa-i zic lui taica-su despre convingerile mele politice si c-ar fi si mai bine daca mi-as scoate si insigna de la rever.

De atunci si pana azi partidul liberal n-a incetat sa ma dezamageasca. Entuziasmul de la inceput s-a diminuat progresiv si rapid, odata cu prostiile politice si despartirile in aripi tinere si batrane, pentru a disparea definitiv, inlocuit de dezgust, odata cu aflarea vestilor despre banii lui Patriciu virati catre PSD, razgandirile lui Tariceanu si, una peste alta, tradarea pe care am resimtit-o. Tradare nu luata neaparat personal, ci tradare a liberalismului insusi prin actiune neliberala, aliante criminale de facto cu dusmani istorici ai aceluiasi liberalism, concentrare pe tinte false pentru mine dar amenintatoare pentru poftele lor de baieti de pravalie nimeriti in politica, ucidere repetata a sperantelor celor care au crezut in ei la un moment dat.

Astept si eu acum, ca si domnul acesta, ziua in care „liberal” nu va mai avea conotatia rusinoasa pe care asa-zisii liberali din jurul lui Tariceanu au dat-o acestui concept care, ma gandeam eu, m-ar reprezenta caracterial si politic.

Cum?

2008-03-21T10:44:00.010+02:00

Adica vrei dar n-ai curaj? Iti doresti, dar stii ca obiectul dorintei tale ti-ar complica viata iar implinirea dorintei tale egoiste ar rupe inima lumii? Stii ce cred eu? Cred ca faci pe moralul si pozezi in sfant cand, in definitiv, tu esti doar las.

Si-acu' ce faci? Iti asumi imoralitatea si faci pe curajosul? Esti viteaz, infrunti lumea si prejudecatile ei sau esti doar slab, pacatos, libidinos, cand intinzi mana, cand rupi, mirosi si gusti din marul interzis?
Iar daca l-ai atins, mirosit, muscat, ce urmeaza? Te ascunzi ramanand imoral dar salvand aparentele sau marturisesti stiind ca marturisirea ta o sa raneasca profund sau o sa redeschida rani mai vechi?
Vei fi curajos dupa ce ti-a fost frica sau vei fi las dupa ce ai infruntat conventia?
Te vei inalta dupa ce ai fost invins sau te vei prabusi dupa ce te-ai crezut victorios?

Eu zic sa te resemnezi, esti plin de slabiciuni, tentatiile te-au invins mai mereu, oamenii te-au privit chioras dar fara sa le pese, unii au suferit sincer – ei spun ca din cauza ticalosiei tale, tu pretinzi ca din cauza trufiei lor egoiste – te cauti pe dinauntru si nu gasesti mare lucru, paradisul e pierdut pentru totdeauna. Nu tu ai fost izgonit din gradina raiului ci gradina a plecat din tine cu tot cu stapanul ei si creatorul tau!
Parca-ti pare rau ca nu te-ai convertit la vreun cult oriental care sa-ti fi dat macar sansa reincarnarii si a retraversarii infernului mai cu demnitate, iar si iar... Si ce daca ai fost botezat? Perspectiva vietii de apoi, crestinesti, nu te mai satisface de multa vreme. Pentru ca tu citesti Cioran si Boccaccio si nu te-ai hotarat inca de partea cui sa fii. Ai incercat sa pacatuiesti cu veselie izbavitoare si tot ce-ai reusit a fost sa te umfle un plans mioritic si patetic. De disperare ca nu l-ai gasit pe Dumnezeu nici in paginile cartilor si nici intre coapsele femeilor.

Ok, nu-i adevarat, stiu, tu nu esti las, esti puternic, pe deasupra esti si foarte moral, deci treci pe langa ispite fluierand. Ai fost atat de mandru ca n-ai cedat niciodata. Te trezesti virtuos dar acru, iar gradina dinlauntru e tot absenta. Nici n-ai simtit cand ai pierdut-o, cand s-a uscat.
A fost bine? Dac-ar fi sa te intorci ai fi tot atat de puternic si fricos, tot atat de moral si las?

Domnule draga... si intr-un caz si in celalalt tot imbecil esti. De fapt nu exista un caz si celalalt, doar tu ai avut mereu nesabuinta sa crezi ca poti alege, ca poti hotara cum sa fii. Te-ai luat prea in serios, ti-ai dat mult mai multa importanta decat ai avut vreodata. Ai avut pretentia ca nimeni n-are dreptul sa incerce sa te schimbe dar, in prostia ta, ai crezut ca te poti modela tu insuti! Si, ocupat cu modelatul, ai uitat sa traiesti asa cum ar fi vrut stapanul gradinii, cel care a dat bir cu fugitii, dezamagit. Acum nu-ti ramane decat sa-ti scrii un epitaf. Sau sa-ti faci un blog... Dar macar incearca sa scrii cu sinceritate.
Ia sa vedem, ce cuvinte ai alege?!

Distrugatorii de karma

2008-02-22T14:30:00.006+02:00

Cei mai multi oameni cu care te intersectezi zilnic nu ajung sa aiba mare importanta in viata ta. Unii sunt frumosi, altii sunt zgomotosi, unii se imbraca frumos altii miros urat. Pot sa te bucure sau pot sa te deranjeze, pot sa te faca sa razi sau sa injuri, dar pentru perioade scurte si fara impact profund. Ca o zgarietura superficiala sau ca un parfum care-ti gadila fugar simturile.
Din momentul in care incepi sa comunici cu unii dintre ei treaba se schimba. Cu unii comunici pentru ca iti face placere si aceia iti raman dragi pentru multa vreme, iar cand dispar din preajma ta le duci dorul. Cu altii comunici pentru ca trebuie, pentru ca e in fisa postului. Se intampla uneori ca si dintre acestia ajungi sa indragesti pe cate unul. Tot dintre ei se aleg si cei carora ajungi sa le percepi vibratiile si energiile negative. Oamenii cu care comunici sunt cei care schimba ceva in tine. In bine sau in rau. Ei adauga bine sau rau la karma cu care vii in relatia cu ei. Ultima oara cand am ramas un timp mai lung in preajma unui om care-mi facea rau prin simpla prezenta si care-mi bantuia gandurile in cel mai negativ mod si cand era absent, a trebuit sa suport vreo doi ani. Prea mult. Acum se profileaza o relatie cam de acelasi gen cu cineva care, chiar de la distanta imi distruge somnul si-mi violeaza karma de care ziceam mai la deal. Sper sa nu dureze tot atat de mult.

Spider Bill

2008-01-30T15:43:00.002+02:00

Am invatat cateva lucruri la varste care ar putea fi considerate tarzii pentru a le deprinde bine si a-mi fi folositoare. Am inceput sa descifrez engleza dupa 25 de ani si n-am prea avut ocazia s-o exersez in conversatii scrise sau vorbite pana pe la 37 – 38. Permis de conducere de-abia la 33, iar cu computerele si sistemele lor de operare m-am intalnit tot tarziu si n-am depasit niciodata stadiul de utilizator. Nu ma plang, ba chiar, la sugestia unui prieten de-al meu, am invatat sa cred ca am fost chiar un pic norocos, daca ma gandesc la oameni din generatia mea cu care am mers la aceeasi scoala si pentru care calculatorul nu este mai mult decat o masinarie dusmanoasa care rapeste munca oamenilor harnici lasandu-i fara slujbe, iar limbile straine sunt un moft total nefolositor.
Astea toate si multe altele au venit natural si la varste mici pentru copiii mei si-ai vostri. Probabil ca lor li se adreseaza Bill Gates in articolul scris pentru ultimul Business Magazin. Cu cinismul paianjenului care tese panza groasa in jurul victimei, imi spune Bill cum, in maxim 10 ani, voi fi inconjurat de un fel de retea foarte densa de hardware, software si multimedia „in birou si acasa, in masina, in magazine, restaurante si spatii publice. Vom avea acces la capacitatea de calcul a unei game variate de dispozitive, profitand adeseori de prezenta ecranelor si suprafetelor de proiectie din apropierea noastra. Intre timp, proliferarea centrelor foarte mari de date si omniprezenta in crestere a retelelor de acces la Internet in banda larga vor crea o tesatura continua de informatii si capacitati de calcul ce se intinde intre viata noastra de la birou si de acasa, de oriunde, din orice loc ne vom afla.” Lucruri stiute dar care, venind de la un om care stie, imi suna sufocant si foarte, foarte stresant! Sau poate am eu o zi mai proasta...

Si mai departe: “...incepem sa vedem aparand interfete care incorporeaza vorbire, scris de mana, vedere, atingere si gesturi” Scris, vedere, gesturi, ok, asta facem deja cu mesajele noastre zilnice, webcamuri si emoticonuri . Dar daca Bill vorbeste de ele la viitor inseamna ca astea toate sunt doar un inceput rudimentar si nici nu stim ce ne-asteapta! Cum va fi cu atingerea... asta poate fi ceva de vazut!
Spre sfarsit Bill aluneca spre banal: “Aceste noi cai de transfer a informatiei vor avea un impact revolutionar, nu numai asupra modului in care interactionam cu tehnologia, ci si asupra modului in care interactionam unii cu altii”. Nimic nou aici... De fapt textul in intregime nu ne spune cine stie ce noutati. De-aia zic ca felul in care l-am perceput eu si imaginea de pradator a domnului Gates se poate datora doar unei zile mai proaste pe care tocmai o am.

La sfarsitul lecturii, lasand gluma la o parte, m-am intrebat daca atmosfera de peste 10 ani, intesata de toate prezicerile lui Bill devenite realitate, o sa-mi placa. Si daca voi mai fi eu in stare sa ma adaptez. Pentru ca, nemilos dar grijuliu, Bill ma avertizeaza ca schimbarile urmatorilor 10 ani vor fi incomparabil mai mari decat ale ultimilor 30! Iar daca ma uit in urma si vad cum a evoluat curba schimbarilor in domeniu, n-am nici un motiv sa nu-l cred. Or, teoretic, capacitatea mea de adaptare scade odata cu varsta. Pentru prima oara imi pun aceste intrebari in acest fel. Si asta poate fi un semn de inceput de neadaptare si de „prea tarziu”. Dar daca nici copiilor mei n-o sa le placa?! Nu ma intreb ce-or sa scrie ei in blogurile lor cand vor fi de varsta mea, pentru ca bloguitul nostru patetic va fi preistorie, iar, daca bunul obicei al zambetului se va fi pastrat pana atunci, vor zambi un pic cand vor gasi, uitate pe vreun server, texte de felul astuia.

Lumina de gaz

2008-01-21T17:16:00.000+02:00

Lampa cu gaz, „de opt focuri”, trebuia aprinsa inainte de lasarea deplina a intunericului. Si nu era o treaba simpla cum ar fi apasarea intrerupatorului de la voi din dormitor. Era de vazut daca nivelul gazului din lampa era suficient, aveai de sters sticla de lampa cu hartie de ziar invartita inauntru-i cu varful unui fus, incet si cu mare grija sa n-o spargi, sa ridici un fel de capison de tabla si tai cu foarfeca un pic din terminatia fitilului arsa in seara precedenta. Dea-bia atunci o aprindeai si puneai, pe rand, la loc, capisonul si sticla de lampa. Reglai inaltimea fitilului si, implicit intensitatea luminii, cu ajutorul unei rotite cu zimti asezate intotdeauna in dreapta si, in sfarsit, urcai lampa in cuiul sau din perete.

Ritmul acestui ritual, ca si al vietii de atunci, era natural si nu trebuia sa stai cu ochii pe ceas. Lumina si intunericul, verile si iernile, aratul si cositul, iesitul urzicilor si taiatul porcului erau de-ajuns ca repere. Nu existau termene, ore fixe de intalniri, dead-lines sau alte cele. Nu trebuia sa te grabesti nicaieri. Timpul se scurgea incet, cu pas omenesc. Reperele zilei erau putine si fixate de mesele familiei, de hranirea animalelor si de pozitia soarelui pe cer. Daca te lasai transportat de reverii, lecturi sau de o siesta mai lunga, ograda avea grija sa zbiere, sa mugeasca, sa cotcodaceasca ca un reminder avant la lettre si sa-ti aduca aminte ca soarele este „la un harag de deal”. Deci ai face bine sa te misti un pic. Inainte de aprinsul lampii de opt focuri. Ori de cinci sau doispe, functie de ce consum iti permiteai...

And then?

2008-01-11T15:29:00.000+02:00

Have you ever felt like the biggest jerk of them all, when you can't love back someone that loves you? When your heart hangs like a stone in your chest and you're not even able to say something in order to comfort that someone for a while. When words refuse to be spoken even though you remember that, sometimes in the past, you have been there yourself, waiting for a miracle exactly like she or he is waiting right now. Waiting and ignoring that the other one is not that fucking miracle performer you were expecting her or him to be. Then what?

Leapsa de aducere aminte

2008-01-07T09:00:00.000+02:00

Leapsa grea de la Aida care vrea sa-mi testeze memoria afectiva sau e curioasa sa afle originile marii mele culturi muzicale :)) De care muzici ascultau parintii mei… Pai, nepoata draga, la mine e mai greu... Pentru ca eu sunt om in etate si daca excludem din timpurile alea cantecul pasarelelor si vuietul vantului sau al paraielor, cand veneau mari, restul e improvizatie.
Hai sa vedem... Exista in casa bunicilor mei un patefon. Un fel de valijoara mica, couleur bordeaux, cu colturile intarite cu decoratiuni metalice, cu manivela si discuri. Sau placi. Nu din vinilul ala destul de flexibil al pick-upurilor de mai tarziu ci dintr-un fel de ebonita tare si groasa. Nu descriu si interiorul masinariei, chiar daca l-am cunoscut in cele mai mici amanunte cand am ramas odata singur si am demontat tot. Spun doar ca, dupa operatiune, scula a ramas inutilizabila, iar discurile s-au transformat in frisbbies pentru ca, in final, sa se sparga. Nu stiu sa dau nume de artisti inregistrati pe acele placi, eram prea mic pentru a-mi aminti, dar stiu ca, la momentul interventiei mele fatale in maruntaiele monstrului, s-a pomenit ceva de faptul ca bunicul si maica-mea muncisera aproape o vara intreaga pe la o ferma viticola de la Odobesti pentru banii necesari achizitiei. Ulterior am fost foarte ispitit sa operez si pe patefonul vecinilor nostri, unul negru si cu acea placuta cu catelul care asculta "His Master's Voice".
N-am reusit pentru ca n-am ramas niciodata singuri, eu si patefonul. Au trecut niste ani pana cand s-a auzit in casa si alta muzica in afara de cantecele pe care le canta maica-mea in timp ce migalea, cu acul sau razboiul de tesut si la lumina lampii cu gaz, lucruri care acum s-ar chema arta populara. Prin 1966 ai mei au cumparat un „tranzistor” adica un radio minuscul cu baterii si husa din piele maron. Zefir se chema, iar muzica populara avea mare trecere la parintii mei. O gramada de Marii si toate oltence: Maria Lataretu, Maria Ciobanu, Maria Cornescu sunt doar trei dintre ele. Ileana Constantinescu, Ileana Sararoiu, Benone Sinulescu si cati altii. Acesta din urma ii placea si tatalui meu fiind originar din vecinatatea satului unde se nascuse si el, sat a carui nostalgie a purtat-o cu el tot timpul vietii. Sigur ca, din prestatia „tranzistorului”, eu preferam alte cele. Nu stiu de ce si de unde mi-a venit, dar eu ascultam cu mult mai multa placere Adriano Celentano si Dan Spataru, Engelbert Humperdink si Tom Jones. Oricum, la cei 6-7 ani pe care-i aveam l-am iubit pe Celentano si dupa el pe o gramada de alti italieni frumos cantatori. Mai incolo Abba si Boney M. dar si Pink Floyd si Deep Purple au fost unii din muzicantii tineretii mele. Parintii mei au ramas la muzica populara din care va dau si voua o mostra. Una care imi place si mie, ca meloman confuz si fara gusturi bine definite ce sunt.

Iata ca, vorbind de muzica parintilor mei, am vorbit mai mult de muzica copilariei proprii. Dar o sa ma iertati, dat fiind ca aceasta coincide cumva cu muzica parintilor multora dintre voi, dragi copii... :)
Forward leapsa la PeculiarShe, Cristian si Morar. Macar unu' de ar scrie, pentru ca mi-s dragi si m-ar interesa amintirile lor.

My America. Then and now

2008-01-05T17:20:00.000+02:00

In anii aceia America ii ocupa o foarte mare parte din ganduri si vise. De zi si de noapte. Noaptea visa, repetat si invariabil, ca ajungea, intotdeauna cu vaporul, in portul New Yorkului, o vedea pe Miss Liberty si se trezea intotdeauna inainte de a calca terra ferma. Ziua facea planuri marte de evadare, de traversare a Dunarii, de ascuns in camioane sau vapoare si socotea cat timp ar trebui sa petreaca prin lagarele de refugiati europene de la Treiskirchen sau Latina, inainte de a primi aprobarea unchiului Sam de a pasi pe pamantul lui, caruia i se mai zicea si al fagaduintei. Se vedea peste ceva ani, emotionat, depunand juramant sub steaguri cu stele si dungi la primirea cetateniei americane. Cartile de calatorie pe care le cauta erau, in majoritate, ale celor care o vazusera acasa la ea. America Ogarului Cenusiu sau Frumoasa Adormita erau citite si rascitite. S-a apucat, spre 25 de ani, sa invete engleza. In mai 85 a ajuns la doi pasi si o cursa de autobuz Dubrovnik-Trieste de lumea libera. L-a intors din drum plansetul celei ramase acasa. Nu i-a parut rau de intoarcere. A ramas doar cu intrebarea, niciodata raspunsa, despre ce s-ar fi ales de el. S-a lipit si mai tare de radioul care ii aducea vesti despre ea si muzica pe care o ascultau oamenii ei. Country si rock’n roll, jazz standards si gospel, amestecate printre stirile despre Ronald Reagan sau relatarile audio ale artificiilor de la sarbatorirea a doua sute de ani de la sosirea statuii frantuzesti in acelasi port pe care el il stia din visul noptii trecute si din cel de acum doua saptamani. Born in the USA sau Proud To Be An American erau cantece atatatoare de dorinte oricum exacerbate de regimul care il tinea captiv fara vina.

Cand regimul din tara lui s-a schimbat si a avut primul pasaport din viata lui, si-a spus ca America poate sa mai astepte. Incet, incet, America trecea intr-un fel de semi-uitare, intr-o culoare alba-albastruie ca muntii indepartati la care te-ai duce daca n-ai avea atata treaba. Ca o fosta mare dragoste eclipsata de cea noua pe care o cultivi cu prioritate chiar daca te dezamageste in fiecare zi. Fosta dragoste incepea sa-si dezvaluie si defectele, unul cate unul. America imbatranise. Reagan era fascinant, Bush nu-i spune nimic. Modul de viata american era idealul, acum a devenit un pic limitat si prostesc. Coca Cola era licoarea zeilor, acum e doar o posirca nesanatoasa. America era fiinta care raspandea democratie si libertati in lumea mare, acum pare un pic aroganta si foarte insetata de petrol. Trecute erau vremurile cand ar fi plecat catre ea „si pe jos”. Acum, cand i-ar fi infinit mai usor s-o viziteze, n-o face. Nici macar vreun sentiment al datoriei pentru cea care, intr-un fel, i-a incalzit lunga noapte geroasa a tineretii de dincoace de zabrelele comuniste, nu-l mai urneste. Probabil ca nici nu mai spera ca noul amor se va ridica vreodata la inaltimea asteptarilor lui. Doar ca, intre timp, sfasiat intre cele doua dezamagiri, a cam imbatranit si crede ca nimic nu-l mai poate seduce. Sau doar a obosit un pic.

Three wooden crosses

2007-12-31T12:09:00.001+02:00

Kinda sad, kinda oldish, kinda country gospel... De cativa ani cantecul asta imi da un pic de curaj ca si eu, pacatosul, "the hooker" in Randy Travis' story, sa pot indrazni sa sper si sa merg inainte. Sa nadajduisc ca, printre cei mai harnici, mai destepti, mai credinciosi si mai buni decat mine, ma voi strecura si eu cumva catre lumina.
Music is important. Lyrics are important as well. This song has it all and it has a message. Daca e nepotrivit cu timpurile, pentru urarile traditionale de ajun de An Nou, adresati-va cu incredere rubricii permanente cu cantece din dreapta sus!

Get this widget

Track details

eSnips Social DNA

Uomini Soli

2007-12-24T20:35:00.000+02:00

Asculati la batranii I Pooh motive de singuratate pentru barbati. Nu neaparat de Craciun.

Home for Christmas este o expresie depasita.

Scanning my body

2007-12-22T11:18:00.000+02:00

Oamenii au inventat multimi de masinarii, substante si proceduri menite sa exploreze interioarele partii noastre muritoare si sa ne prelungeasca viata dincolo de cat am merita. Unele din masinariile astea costa foarte mult (The scanners used in medicine have a typical magnetic field strength of 0.2 to 3 teslas. Construction costs approximately $ 1 million per tesla and maintenance an additional several hundred thousand dollars per year, zice Wikipedia.) Cine investeste in ele trebuie sa-si scoata banii si sa faca si profit. Pentru ca timpul vracilor de vocatie a trecut de mult, iar acum timpul e, mai degraba, al negustorilor. Am fost ieri clientul acestui mecanism de piata si de moarte.
Clinica in Bucuresti, programare la ora 14, receptie, asistenta care m-a condus catre sala RMN, dezbracat haine, imbracat halat, scos ceas, lanturi, piercinguri si intins pe o masa mobila care urma sa ma transporte in interiorul tunelului aluia pe care l-ati vazut prin filme. Instructaj scurt si o ultima intrebare:

-Aveti implanturi metalice de orice fel?

-N-am. Doar o schija de otel de vreo trei milimetri la incheietura mainii stangi.

-Aa, pai nu putem face treaba… E periculos… Se poate deplasa, sectiona vene, artere, capilare… stiti, campul magnetic este urias acolo inauntru.

-Si eu am venit degeaba, huh? Hai s-o legam cu ceva, s-o punem in lanturi, s-o imobilizam…

-Nu stiu, ma duc sa vorbesc cu doamna doctor.

Se intoarce si-mi infasoara pulsul cu doua randuri de leucoplast. De asemenea ma sfatuieste sa tin mana sub fund apasand cat pot de tare pe toata durata procedurii.

-Si cam cat ar fi durata asta?

-Intre 15 si 20 de minute.

Fesa mea stanga, inca ferma, impreuna cu leucoplastul si-au facut, pana la urma, treaba si am scapat nesfartecat de bucatica aia de ciocan pe care o port sub piele de vreo douazeci de ani. Mai greu a fost cu zgomotele infernale dinauntrul tunelului care, in ciuda castilor de pe urechi, m-au terorizat. Era ceva heavy metal cantat cu o mie de pickhammere pe ritmuri variate intrerupte de foarte scurte pauze. Semana cu ce se aude in casele voastre cand va vin vecinii din Italia si se hotarasc ca arhitectura si finisajele casei pe care le-au modificat radical in vacanta trecuta sunt old fashion. Si atunci sparg din nou la pereti din beton toata luna august, in speranta ca de data asta o sa le iasa la fel cu ce-au vazut ei la patronul lor din via Nomentana. Se vede treaba ca unii pacienti nu reusesc sa indure zgomotul, pentru ca fata mi-a dat o chestie de cauciuc in mana si m-a sfatuit sa strang de ea daca simt ca nu mai pot, iar ea o sa ma extraga de-acolo subito!

De-abia astept sa vad filmul pe care o sa-l primesc dupa Craciun. Ar trebui sa fie unul foarte bun daca ma gandesc la efort si la costurile de productie. Platite din buzunar pentru ca nu conteaza ca eu dau multi bani sistemului de sanatate. Casa de Asigurari Vrancea n-are contract cu acele clinici din Bucuresti posesoare de masinarii infernale. Cu nici una! Si nici n-are de gand sa incheie vreunul!

My brand new Mac Book. Courtesy of UPC

2007-12-21T21:40:00.001+02:00

Ieri pe la 10 a venit un curier la birou sa-mi aduca memory stickul oferit de UPC primilor 50 de oameni care au scris un post si l-au inscris in concursul "Leapsa UPC". Iata ca se poate castiga si din scris chiar si nefiind scriitor sau vreun big shot blogger cu traficu' greu si adsensu' tocit de clickuri, mi-am zis. Pe la pranz m-a sunat cineva, cu o asa voce ca as fi vorbit cu ea toata ziua, care a zis c-o cheama Dana Dobrescu si lucreaza pentru UPC. Oops, zic, sa stii ca s-au razgandit si vor sa-mi ceara sticku' inapoi! A continuat spunand ca sunt castigatorul concursului si ca, a doua zi, as face bine sa fiu la Bucuresti ca sa-mi iau Mac Booku'. Sigur ca m-am bucurat, i-am multumit frumos si ne-am dat intalnire pentru azi la 12.

Am spus colegilor ce si cum, am spus si altor doi trei oameni, dupa care m-a fulgerat gandul ca telefonul ala putea fi si o farsa, iar cei carora le impartasisem bucuria or sa rada rau de mine si pe buna dreptate.

Traficul bucurestean m-a tinut prizonier mai mult decat prevazusem si am ajuns la intalnire cu vreo 10 minute intarziere. M-am bucurat sa-i cunosc pe cei trei membri ai juriului. Doamna Ioana Avadani - director al Centrului pentru Jurnalism Independent, Domnul Florin Dumitrescu - copywriter si care scrie textele celor de la Sarmalele Reci si Domnisoara Dana Dobrescu - Media Relations Specialist la UPC Romania. Mi-au spus ca au desemnat textul meu ca si castigator in unanimitate si independent unul de celalalt. A mai fost si o camera video si un interviu despre care n-am avut curiozitatea sa intreb unde se fa difuza. Important este Macu' pe a carui tastatura alba scriu acum aceste vorbe cu care vreau sa le multumesc inca odata celor de la UPC si sa impart cumva si cu voi surpriza pe care mi-au facut-o.

#9

2007-12-20T09:10:00.002+02:00

Dac-am vazut ca nu-mi trece m-am dus la doctor. In drum spre birou am luat un bon de ordine pentru tura de dupa-amiaza. Numarul noua. Am socotit eu ca pe la trei jumate ar trebui sa fiu la usa cabinetului si am fost. Acolo vreo zece oameni ciorchine pe langa tocu’ usii intr-un spatiu de vreo patru metri patrati. In holul mai mare de dincoace spatiul era mult mai larg si erau chiar scaune pe care nu se aseza nimeni.

“Nu va suparati, ce numar urmeaza?” Vreo zece perechi de ochi cu priviri revoltate si rele m-au fulgerat.
“Nu stim, dar ce importanta are?!”
“Pai eu am numaru’ noua si ma intrebam daca am mult de asteptat”
“Oi fi avand matale numaru’ noua da’ daca n-ai stat aici nu se pune! Uite, eu am numaru’ doujdoi si stau aici, in picioare, de la ora unu!”

Nu mai stiu daca n-am fost in stare sau mi s-a parut inutil sa leg doua fraze simple pentru a-i convinge pe oamenii aia ca e o prostie sa stea “skin to skin” in holisorul ala stramt si sa-si miroase secretiile ore in sir, atat timp cat exista acele nenorocite de bonuri facute tocmai pentru a-i scuti pe ei de o parte din chin. Poate ca mi-am spus ca lor le e drag chinul ala si nu vor sa renunte la el. E chinul lor, iar in procesul chinuirii ei socializeaza, se plang de dureri, isi povestesc spitalizari trecute si operatii nereusite, afla trucuri noi pentru prostirea comisiilor medicale de pensionare. Si atunci cand vine unul care vorbeste de bonuri de ordine il urasc. Pentru ca nu s-a chinuit cu ei, n-a suferit trei ceasuri de lipsa de aer ca ei, n-a impartasit nimic despre propriile boli si suferinte. Nu face parte din trib, este un outsider si asa trebuie sa ramana.

Si mi-am amintit de tristetea puhoaielor de oameni filmati pe la institutii care dau bilete ieftine la bai si am revazut incrancenarea cu care se imping pe la moastele sfintilor pentru o prosternare scurta si o iertare mai timpurie a pacatelor. Si de expresia nelipsita din orice jurnal de stiri “oamenii s-au calcat in picioare la…”

Homely guy

2007-12-15T21:00:00.002+02:00

Nu sunt un gospodar. Stiu asta si eu si altii. Cand sunt lucruri de facut/reparat prin casa sau prin imediata ei apropiere ma pornesc greu. Daca ma pornesc, duc, cumva, treaba capat. Cu injuraturi si cu degete strivite de lovituri de ciocan imprecise. Instalatii electrice si sanitare, tuns iarba din curte si alte corvezi nu-mi sunt straine. Primavara trecuta, de exemplu, am hotarat sa plachez fatada casei cu polistiren pentru izolare termica mai buna si poate o culoare mai optimista a casei. Cineva a sugerat sa angajam pe cineva care stie, un meserias care a mai facut chestia asta, eu ma gandeam ca nu e mare lucru... si da-i, si munceste, si lupta... Doamne, cat efort, cate blesteme! Dar, dupa un timp dublu fata de cel estimat, am scos-o la capat. Singur!
Astazi am facut o gramada de treaba in casa cea mica (nu ca cealalta ar fi mare!) in care stam iarna. Aveam de schimbat o hota la bucatarie care se stricase si de montat niste robineti de golire la calorifere. Nici de data asta n-au lipsit cele nelipsite. Accesoriile cumparate dimineata nu s-au potrivit. Am uitat sa cumpar banda de teflon, diblurile livrate cu hota s-au dovedit prea scurte pentru distanta la care se afla betonul fata de tencuiala, racordul de aluminiu de 130 a fost larg (chiar daca asta era dimensiunea data de producatorul hotei). Astea si alte uriase obstacole nu m-au impiedicat sa duc la bun sfarsit laborioasa intreprindere. Chiar daca asta a insemnat multe drumuri pe la negustorii de fittinguri pe strazile ninse si alunecoase ale urbei. Si ce satisfactie! Ce sentiment de implinire! Merita sa desfac o sticla de vin si sa beau cu prietenu’ Gica. Si cum sticla aia a fost mult prea mica, a trebuit sa completez cu niste scotch. Proasta combinatie, mai ales pentru un bautor neprofesionist. Acum, neavand alte alea de facut, incerc sa ma dreg cu acest post. Probabil nu e o idee foarte buna, dar zeama de varza nu este. Pentru ca n-am pus varza la murat asta toamna. V-am zis ca nu-s un gospodar.

Despre porumbei si "pietrele arici"

2007-12-10T15:35:00.000+02:00

“Am văzut azi doi oameni diferiţi: un copil care alerga să prindă un porumbel pînă aproape a reuşit, şi un bătrîn cerşetor căruia i se odihnea un porumbel pe umăr. Dacă alergi după un lucru, e posibil să “îl ajungi”, dar totodată îl poţi avea lăsîndu-l “să vină” la tine. Desigur că această din urmă cale nu are nimic din spectaculosul luptei, a strădaniei şi a efortului prin care ne justificăm că am meritat acel lucru pentru care “am luptat”. Îti doresc sa fii mereu un luptator... La multi ani!
Tot azi o fetita ce vine la centrul la care lucrez nu avea nici macar sosete in picioare... i le-am dat pe ale mele. Si m-am intrebat daca o fi existat vreodata Mos Nicolae, cu adevarat...”

***
Asta a fost una din urarile pe care le-am primit de Sf. Nicolae. Stiam foarte putine despre expeditor. Am aflat ulterior ceva mai multe. Am aflat ca are vreo trei slujbe, toate avand de-a face direct sau tangential cu socialul. Pe langa astea mai are timp si pentru voluntariate prin care ajuta oameni necajiti. Si m-am minunat. Ca orice pamantean egoist care se plange ca nu-i mai ajunge timpul pentru treburile meschine care-i umplu viata. Si care, in acelasi timp, simte ca viata lui nu este niciodata plina.
Pentru toti oamenii speciali, puternici si altruisti respect si admiratie. Pentru mine… doar o intrebare: Eu cine sunt? Copilul care alearga dupa porumbel sau cersetorul pe umarul caruia porumbelul a ales sa poposeasca? Mi-e teama ca nu sunt nici unul nici celalalt. Nici luptatorul, nici alesul. Mai degraba o piatra de pe fatada bazilicii San Marco prevazuta cu tepuse metalice care sa impiedice porumbeii sa se aseze.

***

Lamurire: Pentru poza de deasupra a trebuit sa tin niste graunte in palma. Ca sa nu credeti ca am fost vreun ales, vreodata...

Leapsa pe cadouri

2007-12-08T12:03:00.001+02:00

Celor nascuti mai de curand sau altundeva li se va parea neverosimil dar, in copilaria mea si in catunul in care am crescut, nimeni nu facea cadouri nimanui in acceptiunea oraseneasca, moderna a termenului. Zilele de nastere nu se sarbatoreau. De fapt nici n-avea vreo importanta la ce data te-ai nascut. Data nasterii din acte nu coincidea cu cea reala pe care nimeni nu parea s-o stie. Mama era, conform amintirilor bunicii, nascuta “cam pe timpul cireselor”, iar bunicii nu stiau nici macar anotimpul nasterii lor. Se presupune ca eu sunt nascut in 5 noiembrie, chiar daca in acte data este 9. Asta pentru ca primaria era departe, puntea era luata de apele mari, iar daca intarziai declararea copilului mai mult de nu stiu cate zile, primeai amenda.
Cateodata, de Pasti, ai mei imi cumparau tenisi noi si ceva hainute ieftine. Dar nu se chema ca erau cadouri. Pur si simplu nu mai aveam nimic de incaltat sau imbracat, iar Invierea Domnului era cel mai potrivit moment sa porti haine noi.
Despre bradul care se impodobeste am citit ceva in abecedarul clasei intai. Era acolo o poezie care incepea asa: “Bradulet, bradut dragut, ninge peste tine, Haide, hai in casa mea, unde-i cald si bine…” N-am prea inteles semnificatia poeziei si rostul unui copac in casa, poate si pentru ca se mai vorbea pe acolo de unul Mos Gerila iar pomul era “de iarna” si nu "de Craciun". Primul brad l-am avut in casa numai dupa ce am avut primul copil. De cativa ani am incetat sa cumpar brad. Pentru ca nu sunt in stare sa plantez macar unul in locul celui taiat si nici padurarii n-o fac, ocupati fiind mai degraba cu taierea.
Poate cele de mai sus au facut sa nu reusesc niciodata sa ma obisnuiesc definitiv cu primirea si daruirea de obiecte la zile de nastere, onomastici sau sarbatori. Poate fi un handicap social dar cred ca e si o binecuvantare care m-a ajutat sa nu cad in pacatul consumismului exagerat sau al goanei dupa cadouri prin super-hyper-mega-marketuri supraaglomerate.

***********************

Raspunzand, cu multumiri, la leapsa lui Haidetisahaidem, cele mai frumoase cadouri primite, ca unul care n-a primit foarte multe, au fost, in ordine cronologica si pomenind si pe cei care au fost generosi cu mine:
Viata - de la Dumnezeu. Lumina cartii - de la bunica mea Maria. Dragoste – de la femei si fete care m-au iubit (si, credeti-ma, nu e usor sa iubesti pe unul ca mine) si mai ales de la Mihaela care inca ma mai iubeste in ciuda eternitatii care a trecut si a ciudateniilor mele. Doi copii normali – din nou de la Dumnezeu si din nou de la Mihaela.

************************

Acum trebuie sa spun si ce cadou mi-as dori. Asta se leaga, cumva, de unul din darurile pe care deja le-am primit si pe care le-am insirat mai sus. Mi-as dori un notebook pe care sa-l daruiesc, la randul meu, unuia din copii daruiti mie de Mihaela si de Dumnezeu. Pentru ca proiectele lui de student la design auto au nevoie de mobilitate intre casa si scoala. Asta e singurul motiv pentru care m-as bucura ca postul meu sa placa juriului concursului UPC. Cum sansele sunt minime, am sa transmit leapsa unor oameni cu talent si sanse mai multe. Asadar taguiesc aici pe Aida, Teodora, Roxana, Dina si Janie carora le doresc inspiratie si bafta! Ceilalti au primit deja leapsa odata cu mine.

Fading light

2007-12-07T18:16:00.000+02:00

Si picioarele astea care nu se mai incalzesc… Febra mare, tremurat si clantanit de dinti, dupa care inertia… si un geamat slab dar imposibil de reprimat. Creierul e o gelatina care nu-i mai apartine. Se vede pe el insusi de undeva de sus, nu mai este el, este doar un sac cu pietre fara viata… Lumina, unde este lumina? Nu se poate, ultima data cand s-a privit asa, era acolo, nu orbitoare, nu multicolora, dar era… A, uite-o! Mai e doar un licar slab care se vede ca un ultim carbune ramas aprins sub stratul de cenusa si mangal mort, sub pietrele din sacul acela ponosit. Stie, fara sa-i fi spus nimeni, lumina aceea care de-abia mai palpaie, care pare cea mai departata si mai putin vizibila stea ramasa singura pe cerul de august, este sufletul lui. Doamne, atata a mai ramas?! Isi promite ca, dupa ce o sa coboare la loc, dupa ce-o sa revina, o sa reaprinda, o sa resusciteze, o sa…

Au trecut zece ani de la cea mai rea gripa care l-a lovit vreodata. Se pare ca a fabricat anticorpi multi si puternici atunci. N-a mai facut deloc gripa. Cel mult cate-un guturai. Multi ii spun ca e trist si ca trebuie sa faca ceva cu tristetea asta permanenta. El se gandeste uneori ca o fi de la putinatatea luminitei aleia. Se intreaba daca macar mai licareste acolo sub pietrele alea. Zece ani nu s-a priceput s-o reaprinda.

No planning. Dreamin' only!

2007-11-27T12:37:00.002+02:00

Douamiisapte e aproape trecut, iar multi, pe langa nelipsitele planuri de revelion si cumparaturi timpurii de Craciun, fac deja bilanturi. Eu nu fac dintr-astea, si n-am spus niciodata ca un anumit an a fost bun sau prost. Mi se pare inutil. Sau poate mi-e frica de analize de acest fel… Scheletele ar putea navali afara de prin dulapuri, nu? :) Sau nivelul de self esteem, oricum scazut, s-ar putea prabusi dincolo de minimul necesar pentru supravietuire. Vorbesc aici de bilanturi personale si nu de cele contabilicesti de la munca unde, cel mult, ma uit peste ele si spun uneori: “E binisor, asociatii pot sa navigheze intr-o barca mai noua si mai mare vara viitoare”.

Nici vreun mare fauritor de proiecte pentru anii care veneau n-am prea fost. Poate pentru ca am crezut mereu ca nu poti controla totul. Sau nu poti controla mai nimic. Nici macar in propria viata. Nu stiu ce m-a apucat in toamna asta, dar nu scap de gandul ca trebuie sa fac nu unul ci trei lucruri anul viitor. In ordine cronologica cele trei chestii ar fi:

1. O saptamana la schi in Dolomiti in ianuarie sau februarie.
2. O tura cu motocicleta in aceeasi Dolomiti in iunie sau iulie.
3. Un pelerinaj de cinci - sase sute de kilometri, (initial erau vreo mie, dar timpul trebuincios ar fi prea lung daca vreau sa-mi pastrez si slujba). A great walk, eventual in continuarea turei cu mobra care ar ramane sa ma astepte cuminte acolo unde ar incepe marea hoinareala.

Ma gandesc ca, pentru orice om normal, primele doua ar fi mai de inteles, pe cand number 3 ar fi doar o extravaganta daca nu de-a dreptul o nebunie. Sunt un ciudat daca, din cele trei, cel mai mult imi doresc pelerinajul? Nici nu conteaza foarte mult de unde ar incepe si care ar fi destinatia. Cred ca experienta drumului ar fi mai importanta.

Voi ce va doriti de la anul care se va pravali peste voi de-acu' in vreo 35 de zile? De fapt nu cred ca ma intereseaza atat planurile cat visele voastre. Alea care va ajuta sa treceti peste toate cate-s rele si sa nu deveniti acriturile mizantropice la care va tot indeamna viata.

A, pe langa eventualele voastre comentarii, ma gandesc acum sa experimentez si eu acea chestie, verra trendy, care se cheama, atat de minunat, “leapsa”.

Asadar Roxana, PeculiarShe, Mesajinsticla, Aida, Mihaela si tot efectivul blogrollului asmallerbang este provocat sa se marturiseasca.

Sigur ca mi-as fi dorit sa citesc si dorintele lui Ben si ale Ancutei dar primul nu stie romaneste iar cea de-a doua, spre marea mea tristete, nu mai tine pravalie-n blogosfera. Ancuta, un comentariu cat un articol (si inca mai abitir!) ar putea sa aduca oarece consolare neconsolatului tau fost cititor… :)

De ce modereaza Nicu comentarii

2007-11-07T16:00:00.000+02:00

Ziceam acum vreo patru luni ca orice comentariu la ineptiile mele va fi binevenit. Promiteam ca cele tampe vor fi doar ignorate. Mi-am zis ca n-o sa activez moderari de comentarii, cenzuri si alte alea. Imi imaginam ca neamurile proaste viziteaza exclusiv site-uri de download manele si gagici. Cei alfabetizati care mi-ar fi facut onoarea sa citeasca ar fi trebuit, in naivitatea mea, sa fie doar decenti. M-am inselat.

Un oarecare Nicu a inceput cu un comment aici si a continuat aici. Daca la primul putem admite ca era tangential la topic, chiar daca ofensator, la cel de-al doilea era complet paralel si, vizibil, rauvoitor. De parca Nicu ar fi avut o frustrare grea pe care i-as fi provocat-o eu si nimeni altcineva. Numai ca eu nu stiam cine era Nicu. Un alt cititor fidel a inceput ceva atacuri pe un blog paralel, tot off topic si tot de parca i-as fi furat bicicleta. Alt comment la mine aici. Initial am crezut ca e tot Nicu dar ma inselam. Anonymous a continuat cu tampeniile, indiferent cat de tare l-au dojenit ceilalti pe acolo. La acel punct m-am enervat si am inceput sa sap dupa IPuri, provideri, locatii, timpi de vizite, etc. Big surprise! Majoritatea comentariilor erau scrise dintr-o locatie in care fusesem de vreo doua ori si unde vorbisem cu niste oameni. Si am stiut cine este si Nicu si anonimul. Pe Nicu nu-l vazusem la ochi dar cu anonimul vorbisem, polemizasem pe diferite teme, ne stranseseram mainile, mi se ceruse ajutorul, primisem chiar aprecieri, and all that crap… A fost un pic de soc… Nu ma asteptasem. Pentru ca ala care vorbise cu mine nu parea asa. Destul de matur pentru a nu-l suspecta de sunat la usa si rupt la fuga. In ciuda aerului un pic incrancenat si a unei adieri de fundamentalism ortodox, parea chiar in regula si n-as fi zis ca poate fi omul care sa se ascunda in anonimat daca are ceva de spus. Asa ca ma pregatesc sa-mi incalc un principiu si anume sa activez moderarea de comentarii. Pentru ca m-am dovedit incapabil sa ma tin de vorba si sa ignor tampeniile. Si cum nu vreau pieirea pacatosilor ci indreptarea lor n-am sa va spun acum cum ii cheama si pentru ce organizatie, chiar onorabila, activeaza.

Daca pana aici m-am adresat cititorilor mei cu un IQ mai mare de doua cifre, mai jos am sa ma adresez celor doi pe limba lor:

Nicule, ai dreptate. I’m the worst driver, I’m old, I'm gay and I'm bad! So, watch your back! Aceleasi urari si prietenului tau. Fii bun si transmite-i tu. Altfel, intr-o zi poate am sa spun si altora cine sunteti, cu nume si prenume, in ce cladire se afla IPurile de unde va scrieti mesajele si, daca chiar ma enervati rau, si ce contin HDDurile voastre de tineri ong-isti (era sa scriu onanisti, Doamne iarta-ma!). Pentru ca I'm kinda hacker too! Romgleza e pentru ca stiu ca va place atat de mult!. Hai, fuguta la traducator!
Acuma spuneti voi, nu era mai bine sa va abtineti si sa gasiti alte defulari pentru frustrarile voastre? Sau frustrarea voastra, pentru ca se pare ca aveti una comuna. Dar investighez eu si asta si atunci am sa fiu sigur. Iar daca frustrarea voastra se cheama cum presupun eu, cu atat mai rau si mai rusinos pentru voi.

************

PS (tot catre cei doi baieti) Daca va mananca rau de tot si n-o sa va puteti abtine de la comentarii, acestea vor trece doar daca vor fi semnate cu nume si prenume. Reale. Chiar si cele sarcastice sau cum vreti voi, insa cu doua conditii: Sa fie pe subiectul postului comentat si sa nu-mi deranjeze cititorii prin limbaj. Va multumesc.

Dependent

2007-11-06T14:02:00.000+02:00

Vorbesc unii prieteni in paginile lor despre dependenta, mai mare sau mai mica, de “viciul” comunicarii prin blog. Unii au facut si niste teste on-line si majoritatea sunt undeva la 70% grad de dependenta. Eu n-am facut acele teste dar incerc sa-mi analizez singur "boala".
Bloggingul este comunicare. Surogat? Poate. Nevoia si dependenta de blogging sunt nevoie si dependenta de contact cu altii.
Pe la 1980 – 81 eram in armata si una din putinele placeri, pe langa tigarile Carpati, rarele pipairi cu fetele de la liceul vecin (urmate de episoade de inevitabila si tinereasca autoeliberare) si conversatia a unul sau doi camarazi destepti, era lectura si, intr-o oarecare masura, scrisul de scrisori. Din alea pe hartie, puse in plicuri… Cele mai tari erau nu de la vreo iubita ci de la un fost coleg de scoala, Dorin, soldat cu functie la centrala telefonica a unei unitati de pompieri de pe langa Craiova. Pe cat de dragi mi-erau scrisorile lui pe-atat de rau imi pare ca nu le-am pastrat. I-ar fi placut si lui acum, sunt sigur. Si poate mi-ar fi dat voie sa le scanez si expun aici…

A urmat perioada de dupa, cand, pana pe la mijlocul anilor 90, am trait si muncit in medii unde comunicarea face to face si skin to skin cu lume multa si variata era, cumva, indestulatoare, iar scrierea pe hartie s-a redus la cereri de angajare sau de demisie.

Primul PC vazut de-aproape si aparut in viata mea pe la 36 de ani n-a insemnat cine stie ce comunicare pentru ca pana la internet aveau sa mai treaca vreun an si vreo doua-trei locuri de munca. Dar nici atunci comunicarea personala n-a cunoscut vreun boom spectaculos. Mult e-mail de munca si rare mesaje private a fost cam tot.

Parca prin iulie anul asta, dupa o perioada de citit jurnalele altora, am pornit “A Smaller Bang” care, dupa cum spune si numele, e o chestie “mai mica”, fara pretentii de anvergura si fara alta importanta decat, eventual, pentru mine insami.

Recapituland, eram mai dependent de cititul scrisorilor de la Dorin decat de stradania mea sterila de a-i scrie incercand in zadar sa fiu la fel de spiritual, de ascultatul discursului artistico-filosofic al bibanului Danut Iacob decat de replicile mele semidocte, iar acum sunt mult mai dependent de cititul blogurilor altora decat de scrierea propriei nestiinte. Sunt dependent de frumusetea concentrata, linistita ca un haiku ardeleano-banatean a textelor Ancutei, de aceea mai detaliata si mult mai bucuresteana a Teodorei, de sinceritatea si contradictiile Roxanei, de jurnalul de pelerin al lui Ben, de poezia un pic trista pe care mi-o transmite Cristian si de multe altele. Mi-ar place ca toti sa fie prietenii mei, mi-ar place ca eu sa fiu toti la un loc, mi-ar place sa beau un ceai cu Anca, s-o intreb despre suflete calatoare si s-o rog sa scrie mai des, sa pufai o narghilea cu Roxana, sa-i spun ca “fericire tremuranda” e cea mai buna alaturare de cuvinte pe care am citit-o anul asta dar si ca ultimul ei post m-a revoltat un pic, sa fiu pelerin cu Ben si cu mama lui si sa-i ascult vorbind cu accentul ala colonial, sa beau o vodca cu Cristian si el sa-mi prezinte niste prieteni de-ai lui, sa alerg o zi cu Teodora (de parc-as putea sa tin pasul!) si sa-i spun sa se opreasca un minut sau 48 de ore in care sa-mi zica despre ea, cea adevarata.

Bloggingul ca si amorul, ca si viata, e o chestie de "give and take". De productie si consum. Coform analizei de mai sus se pare ca sunt, intai de toate, un consumator. Mai putin un dealer. Oricum dependent.

Less than being

2007-10-30T09:48:00.000+02:00

Paradisul nu este un loc. Paradisul este un timp si o stare a sufletului. Suntem acolo din cand in cand si suntem alungati de fiecare data. Pana o sa ne invatam minte. Paradisul pierdut, perioada de viata timpurie cand esti doar FIINTA. Esti izgonit de acolo de parinti, de scoala, de sistem si, mai ales, de propria natura slaba, lasa, imperfecta. Esti impins, esti atras, esti condamnat la cunoastere. Cunoastere de lucruri fundamentale ca trupul femeii, litera cartii, sclipirea inselatoare a stiintei, ispita puterii si a proprietatii cu iluziile aferente ca poti detine controlul si ca poti poseda ceva, necazurile si bucuriile complicate si devastatoare. Dar si cunoastere de lucruri mai putin importante: mancaruri elaborate, conversatii cu iz intelectual, world wide web… Pe drum descoperi ca femeile nu mai au mister decat in vis, lecturile nu te mai incita ca atunci cand o intrebai pe bunica ce litera e aia, nimic nu te mai bucura cu acea intensitate coplesitoare ca prima zi la scaldat din ultima vara a copilariei, foamea nu mai este cea din seara cand te intorceai cu oile de la pascut si adulmecai prin amurgul satului mirosul de mamaliga fiarta la foc din vreascuri de fag. Toata lumea si tu odata cu ea incearca sa te convinga ca ai urcat, ca esti cu un pas mai sus pe scara evolutiei dar sentimentul tau este ca ai devenit ceva mai putin decat erai, ca ai coborat cand credeai ca te inalti.

Mi-am pierdut paradisul inainte de vreme sau, mai degraba, partea de paradis unde m-am trezit eu a fost una marginasa, cu verdeata din belsug dar mobilata din plin cu plans, intristare si suspin. Cu toate astea, as schimba oricand starea “evoluata” in care ma gasesc acum cu acel paradis imperfect si trist. Poate m-as pricepe sa-l redecorez un pic, sa rezist ispitelor si sa-l prelungesc catre o pastrare ceva mai lunga. Mi-e dor de FIINTA care eram si de misterul cartilor si al femeilor. Si sunt semne ca o sa-mi fie din ce in ce mai dor. Pana la sfarsit. Adica pana in copilaria urmatoare.

The living years

2007-10-15T11:46:00.000+03:00

Vipera pe care ai incercat s-o atingi si pe care bunica ta, ingrozita si ingrozindu-te, a strivit-o cu sapa.

Berbecul care-ti izbeste pieptul cu fruntea impodobita de coarnele mari si rasucite pe care le admirasesi cu un minut mai devreme. Si tu te incapatanezi sa te ridici dupa fiecare izbitura, nestiind ca asta il enerveaza si il face sa te loveasca si mai tare.

Cainele lui Gogorita si ghiozdanul din carton maroniu pe care il apucai de sireturile albe invartindu-l in cercuri largi in incercarea de a te apara de el. Caine frumos, flocos, mare, alb cu negru care iti mirosea frica de departe iesindu-ti in intampinare in fiecare zi cand te intorceai de la scoala. Metamorfozandu-si frumusetea in ferocitate pura cu latrat ragusit, cu blana zbarlita, cu pielea nasului incretita si coltii dezveliti.

Cainele tau de mai tarziu, tot mare, tot flocos si frumos dar cenusiu, singurul tau prieten din vremea aceea, care a intrecut in ferocitate orice caine din sat. Pe cat de afectuos si jucaus cu tine pe atat de agresiv cu alti oameni sau caini. Trageai de el si il loveai din toate puterile incercand sa salvezi vreun alt caine din coltii lui si nu reuseai. Nu lasa jugulara celor care, prea mandri sau prea prosti, indrazneau sa nu fuga, pana cand ultima picatura de mandrie li se scurgea din trup odata cu ultima picatura de viata. Si atunci plangeai si nu te mai jucai cu el pentru un ceas sau doua. Cum ai putut sa plangi atat la despartirea de el?!

Omul care, tata al tau fiind, nu te-a mangaiat vreodata, care nu te-a tinut vreodata in brate si care, prin felul lui de a fi, a sapat o cuta adanca pe fruntea si in sufletul tau, cuta care n-avea sa dispara vreodata si pe care aveai s-o porti ca pe un stigmat pentru tot restul vietii tale. Cum se face ca acum ti-e dor de el?! Sau poate e doar faptul ca acum esti in stare sa te intrebi de unde venea propria lui cuta de pe frunte si din suflet si cine o fi sapat-o acolo… Si-ti pare rau ca nu l-ai intrebat, poate c-ar fi fost fericit sa-ti povesteasca…

Tu insuti, adult fiind si purtand in tine toata vesnicia trecutului, toti monstrii si toate cosmarurile care te-au insotit. si, mai ales, teama ca transmiti si celor din jur o parte din ele si ca, la randul tau, sapi pe fruntile si in sufletele lor o cuta, un stigmat.

Get this widget

Track details

eSnips Social DNA

80's mood

2007-10-02T16:41:00.001+03:00

Late 80's, radio, short waves, UK charts la BBC World Service si US Billboard charts la Europa Libera... Se auzea prost, frigiderul era mai mult gol, vestul ispititor, pasapoarte neam, Dunarea prea lata... Singurele lucruri bune: a younger me and those endless summer nights...

The truth and nothing but the truth

2007-09-25T12:01:00.000+03:00

Intrebare: Este o calitate sau un defect sa nu poti promite ceva decat daca esti 100% convins ca poti face?

Citat:

'''After all, when you're asked to swear that you will "tell the truth, the whole truth, and nothing but the truth," every body says they will. And yet they do not agree about what happened'''.

Asta pentru ca jumatate din ei mint. Pot sa minta. Sunt in stare. Si eu pot sa mint. Dar cand vine vorba de lucruri importante (sau care cred eu ca sunt importante) se intampla ca nu mai pot.

Studiu de caz no. 1: Interviu pentru slujba. Referintele tale sunt bune, angajatorul e convins ca tu esti the guy up to the task, oferta pecuniara este buna, locatia este pe malul vestic al Adriaticei, omul iti place, chiar si tu esti 95% convins ca poti face o treaba buna. Mai raman 5 procente de indoiala. Ale tale. Promiti un raspuns in doua zile. Dupa fix doua zile procentele de dubiu au devenit 10 si scrii un e-mail in care declini politicos insirand cateva motive... aproape adevarate.

Studiu de caz no. 2: Cineva iti ia ceva ce ti-e foarte drag si spune ca-ti restituie acel ceva doar daca promiti. Nu conteaza ce. Iar esti convins 90% ca esti in stare si iar dai cu fruntea de celelalte 10 procente. Nu poti. Ai vrea sa fii in stare sa minti dar vorbele refuza sa iasa. Ochii ti se umezesc de neputinta, dar n-ai ce-i face. Ca si tine, Curtea este inflexibila. Nu face compromisuri chiar daca ti se pare ca ai zarit o lacrima itindu-se chiar si de sub basmaua care leaga ochii doamnei cu balanta si spada. LA LEGGE E UGUALE PER TUTTI! Guilty as charged, you bastard!

In ambele cazuri personajul nostru pierde ceva. Dar poate acele chestii (slujba, oameni dragi) erau deja pierdute si el nu a fost in stare sa constientizeze decat foarte tarziu. Prea tarziu.

Coat of many colors

2007-09-23T10:22:00.001+03:00

Va spuneam odata despre mine prin clasa intai, iar ieri, cu ocazia unui eveniment cat se poate de rural, la mine la Naruja, m-am revazut in ochii unor copii prezenti acolo. Multi dintre ei erau altfel, veseli si purtand haine contemporane (eventhough made in China), dar vreo doi aveau privirea pe care mi-o amintesc ca fiind a mea in fotografia A4 pe care fotograful mi-a facut-o contra unui ciur de nuci atunci demult si pe care am facut-o bucati dupa un minut. Am revazut-o si pe mama si am simtit cam asa:

Cantecul este al lui Dolly Parton pe care o puteti vedea spectatoare emotionata aici. Ea zice ca e cel mai autobiografic cantec al ei, Emmylou Harris l-a cantat si ea, iar Shania Twain spune ca it’s her favourite of all time. Cam dulceag, stiu, dar v-am avertizat despre gusturile mele… :)

My Own Peculiar Way

2007-09-22T20:31:00.001+03:00

Impart cu voi toti un cantec pe care un prieten l-a tot ascultat zilele trecute si, gratie lui, l-am ascultat si eu de cateva ori la rand. Willie Nelson si Emmylou Harris. Cei carora nu le place genul pot sa danseze. But, I must tell you, it takes two to dance on this tune! De aceea eu am sa ma limitez la ascultat.

Update:
Clipul nu mai este la YouTube si nici alta varianta n-am gasit. Si era asa de frumos...!

I wish I was special

2007-08-28T13:30:00.000+03:00

Uneori ne trebuiesc urmatoarele:

curaj
demnitate
realism
altruism

Alteori avem nevoie de:

simt al datoriei
spirit de sacrificiu
smerenie
altruism

Daca le-am avea pe primele cand tradam, am fi mai putin tradatori. Si poate am fi si iertati. Posesia celorlalte ne-ar feri de tentatia tradarii. Altruismul se regaseste in ambele cazuri ca si calitate necesara.
Ce invatam noi de-aici? Ca trebuie sa scapam de egoism. Sa fim, deci, altruisti!

Profund, nu?! Prea profund pentru voi? Si pentru mine…

Sfarsit de vacanta. De iarna

2007-08-17T11:44:00.000+03:00

Sapte si ceva dimineata, iarna geroasa, patru kilometri de zapada scartaind sub talpi pana la statie, autobuzul intarziat opreste cu obisnuitul zgomot de motor de Brasov noneuro si de aer sub presiune eliberat prin nu stiu ce supape. Fumul greu de motorina proasta si necatalizata infesta aerul de afara si pe cel dinauntru. Temperatura in autobuz egala cu cea din exterior. Ma asez, scaunul de musama este al dracului de rece, picioarele mele aproape degerate. Nu stiu unde auzisem ca cineva era in stare sa-si dirijeze, mental, circulatia sanguina preponderent catre o anumita parte a corpului si astfel s-o incalzeasca, sa evite degeraturile. Incerc si eu, parca ar merge un pic, neah… autosugestie ordinara…
Prima statie era dupa vreo 5 kilometri, la Grumaz. Prin geamul cu flori de gheata zaresc trei umbre miscand in semiintunericul de afara. Numai una urca si se aseaza langa mine. Trag cu ochiul. Un sfert de secunda. Prea putin sa retin vreo trasatura dar destul ca sa vad ca era o fata cam de varsta mea cu un palton negru. Si vacanta ei se terminase si mi-o imaginam venind de la Vrancioaia, pe jos, o distanta mai mare decat facusem eu in aceeasi dimineata. Grumaz nu e un sat. Este doar o intersectie de ape si drumuri. Vaile Zabalei si a Putnei. Drumul Narujei si cel al Vrancioaiei. O simteam la fel de inghetata cum ma urcasem si eu cateva minute mai devreme si, atunci, am avut nevoie sa o ating. Intai ca din intamplare si, pe masura ce afara se lumina, o tineam de mana din ce in ce mai strans. Drumul pana la Focsani dura cam doua ore si jumate. Nu i-am dat drumul de mana tot acel timp. Nici ea mie. Nu ne-am uitat unul la altul si n-am schimbat vreo vorba. Nici atunci, nici vreodata dupa aceea. Frigul n-a mai existat pentru 2 ore si jumatate. Sau n-a mai fost important. Aveam vreo 16 ani.

Back. Flashback.

2007-08-08T12:51:00.000+03:00

Am fost, am cautat, am gasit un loc unde am trait pentru putin timp pe cand aveam doi-trei ani. Este undeva pe coasta unui deal plin de vii, deasupra Odobestiului. Tata lucra acolo la sovhoz, a.k.a. I.A.S., “la cai”. Doina si Ghiocel erau numele cailor. Toamna veneau tiganii, familii intregi, din toata Moldova la cules de struguri. Erau galagiosi si miroseau altfel, iar mama le facea de mancare. Cartofi fierti in niste oale foarte mari. De atunci dateaza prima stire oripilanta de care-mi amintesc (ProTv s-a inventat mai incoace...): Cineva o gasise pe fata lui Dragoi moarta intr-o padurice din apropiere. Se spunea ca cineva "isi batuse joc de ea" inainte de a o ucide. Nu mi-o amintesc pe fata lui Dragoi si nu stiu daca s-a aflat vreodata faptasul. Tiganii dormeau in dormitoare aglomerate, cu paturi din fier, suprapuse. Noi, “salariatii”, aveam o camera separata, cu un bec fara abajur atarnand de doua sarme spiralate in inaltul tavanului. Escaladam, cu eforturi foarte mari, un scaun, de fiecare data cand trebuia sa aprind lumina. Mi-am amintit locurile cu destul de multa claritate, pietrele drumului si sangele intrandu-mi in ochi atunci cand le-am lovit cu fruntea, domeniul, fost boieresc, si conacul cu un stilp de antena inalt in curte si care acum este imprejmuit de noul proprietar cu un gard foarte inalt si foarte urat. Gusturi de subbaron local si vasal social-democrat.

Am plecat de acolo si am revenit, dupa vreo doua veri, catre locul unde ma nascusem, in casa bunicilor, undeva mai spre munte. Ai mei s-au apucat sa-si construiasca o casa. Mica, din niste lemne intre care au ingramadit pamant, cu doua incaperi mici. A durat destul de putin pana ne-am mutat in ea. Curios, amintirile de dupa sunt parca mai putine decat cele de dinainte: doi dinti sparti in marginea plitei, certurile dese dintre ai mei acompaniate de plansul meu cu sughituri, niste catei pe care cineva i-a aruncat si pe care i-am recuperat si ascuns intr-o gramada de pietre, cele doua fete ale unor vecini impreuna cu care ma jucam si ne studiam trupurile de copii fara pudori sau prejudecati. Mai incape acolo bunica mea care m-a invatat sa citesc devreme, bunicul care nu stia carte, o carticica de rugaciuni din care nu intelegeam mare lucru si care continea o poza a papei Pius al XII-lea, (noi eram ortodocsi!!!), slab si cu ochelarii lui rotunzi, exact asa cum am avut onoarea sa-l vad mult mai tarziu in basilica San Pietro, din bronz, urias si sever. Si mai erau verile lungi si calde si noroiul calcat cu voluptate si descult. Cam atat. A, si o sora de-a bunicii care se intorcea de la spital si care s-a oprit la poarta noastra, obosita de urcusul lung, si care ne-a intrebat daca auzisem ca a murit Gheorghiu Dej. De unde sa fi auzit noi?!
*
Primele patru clase au inceput sub semnul Ioanei care era mai mare cu vreo trei ani si de care m-am indragostit foarte tare in prima zi din clasa intai. Era asa de frumoasa ca mai mult incercam s-o evit in loc s-o caut cum ar fi facut orice indragostit serios. Pentru ca ma intimida. Asta cu timiditatea/inhibitia in preajma femeilor frumoase a durat pana foarte tarziu. De fapt cred ca inca n-am scapat definitiv nici acum… Patru ani am impartit aceeasi incapere, acelasi invatator si aceleasi ore de curs vreo zece copii din patru clase diferite, de la a-ntaia la a patra. Prima fotografie din viata mea a fost facuta atunci de un ambulant care a acceptat nuci in loc de bani si, privind-o cand mi-a adus-o fotograful, am avut un soc! Nu semanam de loc cu pozele-desene din abecedar. Acolo copiii erau frumosi, zambitori, imbracati bine si colorati. Eu eram incruntat, tuns de mama scurt si cu multe carari, imbracat prost si alb-negru. Eram urat si, in consecinta, am rupt acea fotografie in bucati foarte mici. Copil prost si complexat…
Incepand cu clasa a cincea a fost mai bine. Probabil pentru ca, scoala mare din Naruja fiind destul de departe de casa, am stat in internat cinci nopti pe saptamana si am invatat sa socializez un pic.

*
Intr-a noua a trebuit sa plec la Focsani. Aveam mai putin de 15 ani si plecam la liceu sa ma fac electrician. Nimeni din familie nu mai atinsese acel inalt nivel de educatie! Dupa plecarea mea s-a intamplat o chestie foarte importanta: Intr-una din vacante am regasit casa si satul iluminate electric. Becul era la fel, fara abajur si atarnat de doua fire carliontate. Doar ca n-a trebuit sa ma mai catar pe scaune ca sa ajung la intrerupator.

**********************************************************************************

Am insirat acestea dupa ce am citit ce ziceau Cristian si Andrei. Intai am zis sa scriu un comment la Cristian care ar fi sunat cam asa: "Hmm, cum stii dumneata sa vorbesti asa frumos de amintirile mele! Diferente? Doar......" si atunci am inteles ca diferentele sunt, totusi, multe. Si atunci, de ce oare mi s-a parut ca seamana...?!

Ramblings (fiction, of course)

2007-08-07T14:54:00.000+03:00

Privirea arhicunoscuta dinaintea unei discutii pe teme delicatissime.

-Am citit niste chestii, acolo in caietele tale, si relizez ca esti nefericit. Asta ma intristeaza.
-Care chestii?!
-Pai scriai de unul care se trezeste langa una si care credea ca a gasit paradisul pierdut… era la persoana a treia, dar era vorba de tine, nu-i asa?
-*confused?* Ce tot spui, mai?! Era fictiune, este evident! Stii doar ca n-am lipsit noptile, langa cine sa ma fi trezit eu?! Termina cu prostiile, te rog!

Si iar acea senzatie de castrare, de nelibertate, de vinovatie fara obiect, pe care a incercat-o de atatea alte ori si cu care aproape ca avea nesimtirea sa se obisnuiasca. De frica obisnuintei si a uitarii lua caietul si scrise apasat ce mai scrisese, cu alte cuvinte, si atunci cand incepuse primul dintre caiete acum cativa ani:

"REMINDER

WHY AM I WRITING HERE:
Pentru a exorciza frici si fatarnicii, experimentand un fel de exercitiu al spovedaniei si al impartasirii simultane. Chiar si cu creionul si caietul, daca astea sunt vremurile. Nice and easy, pentru a nu rani pe nimeni. Evitand ricocheturile periculoase.

Pentru a incerca sa arunc ceva saci care inca spanzura de nacela si sa ma inalt macar pana acolo pana unde mai este un dram de oxigen, iar frigul nu te omoara ci doar te purifica un pic. (Dincolo de asta doar sfintii indraznesc).

Pentru a ma amagi ca ma revolt impotriva conventionalismelor si altfel decat pe ascuns si ca revansa mea poate fi si altfel decat ilicita.
DE AIA !!!"

Macar nu sunt misogin...

2007-08-07T11:58:00.002+03:00

Vaz, cu uimire, ca blogrollul meu contine cinci (chiar sase, pentru ca BitcheS sunt doua) linkuri feminine si doar doi barbati!!! Aferim, am zis, si halal sa-mi fie! Rational cum sunt si cerebral cat incape, incerc sa-mi explic:

-Latura mea feminina takes upper hand si peste catva timp o sa am nevoie de un chirurg care sa indeplineasca o simpla formalitate schimband ce e de schimbat *worried*.

-Sunt atat de afemeiat ca, pana si pe www tot catre acolo sunt atras *slightly worried*.

-Femeile sunt (mai)inteligente *scared*.

-Femeile nu sunt (mai)inteligente ci doar (mai)simtitoare, iar eu trec printr-o perioada in care am nevoie de simtire mai mult decat de alte alea *sigh*.

-Barbatii au treaba si bloguiesc MULT mai putin decat femeile (ar fi interesanta o statistica aici. Daca aveti ceva, nu ezitati sa ma luminati si poate scap de dilema).

Astept, asadar:

1. Completari la lista de posibile motive de mai sus (cu blandete, va rog!),

2. Statistici despre ponderea sexelor in blogosfera,

3. Ceva linkuri catre webloguri masculine cel putin la fel de bune ca alea 5 de care ziceam.

Morning bliss

2007-08-01T14:04:00.000+03:00

“Doamne, iti multumesc, chiar de-ar fi sa se sfarseasca in secunda asta!” se trezi gandindu-se.

Era convins ca n-o sa se termine. Nici in acea secunda si nici altadata. Odata primit, harul n-are cum sa se mai piarda si o sa dureze vesnic.
Se simtea tanar, binecuvantat si nemuritor. Auzise el de treaba ca, poti sa fii cel mai drept, cel mai fara de prihana, trebuie sa fii si ales. Starea de gratie care il invada de vreo saptamana nu se obtine prin efort. Efortul este pentru a munci, nu pentru a te inalta. Acum, in sfarsit, nelinistea lui, teama ca n-o sa fie vreodata printre cei alesi se risipise. Era unul dintre ei! Gratia coborase peste el si-i aprinsese sufletul. Acelasi suflet pe care credea ca l-a pierdut pentru totdeauna. Sufletul care nu se mai facuse simtit inlauntrul sau de foarte multi ani si de care-i fusese atat de dor…

-Nu dormi, huh? Ce-ai face daca ar afla nevasta-ta?, sopti vocea care, in ultima saptamana, pana la aceasta fraza, fusese pentru el toata muzica lumii.

Genesis sau erezie de ziua a saptea

2007-08-01T08:52:00.000+03:00

"Sunt sigur/convins ca..." O expresie pe care o folosesc cateodata si care nu prea are acoperire. N-am nici o certitudine. Am doar indoieli. Sau am doar o singura certitudine. Sunt sigur ca Dumnezeu exista. Sub ce forma, unde, cum, de cand... asta nu stiu si poate nici nu e treaba mea sa stiu.

**********************************************************************************

Cred ca Dumnezeu ne-a creat ca sa nu fie singur. Statea El asa intr-o zi si Se plictisea. Aproape ca nu-Si mai amintea de unde vine si catre ce Se indreapta si incepuse sa Se indoiasca de propria Sa existenta. Atunci, mai in joaca, mai in serios, S-a pus pe bricolat. Vreo CINCI ZILE I-a luat sa ne faca un environment in si cu care sa ne jucam si sa-l facem praf, iar in A SASEA ZI ne-a confectionat pe mine si pe voi, cu singurul scop de a avea pe cineva care Sa-i marturiseasca existenta. Acum Se odihneste. Este ZIUA A SAPTEA. Nu mai are indoieli. Ni le-a transferat noua.

**********************************************************************************

Jung zicea ca el NU CREDE, el STIE. Ei na, l-am citit pe Jung...! Nu, nu l-am citit. L-am vazut la televizor acum cativa ani, intr-un interviu alb-negru. De unde ma-sa stia el...?! :-/ Neah, nu cred ca stia. Sau stia el ceva, ceva, asa... un pic, restul cred ca era vanitate. Nici sfintii nu stiu. Dar ei cred. Probabil ca aici e tot secretul...

**********************************************************************************

La Focsani ploua!

Cafe ristretto

2007-07-26T16:22:00.002+03:00

Si tot martea mea bucuresteana mi-a readus in minte o chestie. Marunta. Dar care ma sacaie:

In timp ce-l asteptam pe prietenul meu pe o terasa a trebuit sa beau ceva rece. Dupa care am cerut si un espresso. Scurt. Mic. Ca sa mearga tigara. Chelnerul imi cere 7 lei. Eo zic ca e foarte mult, el isi aduce aminte ca e doar 6 lei. Eo zic ca-s generos, ca 1 leu i-l dau eu, nu trebe sa ma fure and so on... Nu mai spun ca a trebuit sa marchez 1 leu si la toaleta. Dar iata ca spun.

M-am mai consolat cand mi-am adus aminte cat costa un espresso in aeroport la Otopeni. Vreo 11 lei.

Ca tot imi place si-am tot baut peste tot acest "concentrato di bonta", cum definea cafeaua espresso un barman italian, pot sa va spun ca la Fiumicino un espresso costa 0.8 euro si cam pe-acolo pana la 1 euro, 1 euro si ceva se invarte pretul cescutei de cafea in capitalele europene si in aeroporturile care le deservesc. La Henry Coanda este 3,5 euro. La terasa Debarcader vreo 2. Si e si mai proasta. Si ma intreb de ce... Poate pentru ca negustorii de pe la noi vor sa faca avere intr-o singura vara... Sau poate pentru ca suntem un neam de hoti... Cafeaua e doar un exemplu. Sentimentul ca nu primesc destul pentru banii pe care ii platesc, ca tot carciumarul incearca sa te fure, e aproape permanent. Pe la voi cum e?

Bucuresti, cod rosu spre vanat

2007-07-26T15:49:00.002+03:00

Anca Pol scrie aproape 10 invataminte/concluzii dupa o minunata calatorie la Bucuresti traita de ea zilele trecute.

Marti, 24 Cuptor, m-am dus si eu cu neshte treaba pe-acolo. Cele over fourty degrees le-am suportat cu barbatie, intalnirea programata a fost lejera, de vara... dar orasul... chiar si acum, cand jumate din bucuresteni sunt pe la mare, este infiorator. Sau asa il percep eu. Toate relele romanesti, acolo sunt foarte concentrate, exagerate, agresive.

Intalnirea neprogramata, cu un prieten bun, mi-a salvat totusi ziua. A fost reconfortant sa vorbim un pic. Chiar daca subiectul principal a fost tot dizgratia de a trai inauntrul acelui oras care se afla inauntrul acestei tari, el stie sa se planga cu spirit. Mi-e teama ca, pana la urma, chiar o sa plece. Sper sa nu. Sau macar nu foarte departe. Sau sa ma ia si pe mine.

Am doi prieteni tineri in Cluj, (au aproape o luna de cand s-au casatorit, casa de piatra mah, mama voastra de unguri !), care delirau despre o eventuala mutare la Bucuresti, oportunitati infinite, bani mai multi, blah, blah... Stati cuminti acolo, mai copii, daca va iubiti unu' pe altu' si pe voi insiva!

You are...

2007-07-17T13:28:00.000+03:00

So special…

Altfel cum Dumnezeu am fi reusit sa ramanem impreuna atata vreme?! Trebuie sa fie ceva care care m-a tinut acolo. Care te-a tinut acolo. Ceva mai presus de defectele noastre, de infidelitatile mele, de conditia noastra pacatoasa de muritori ordinari ce suntem. Exhibitionismele mele precedente de aici si cele care se vor mai scrie, nu pot schimba asta.

So important...

La fel de importanta ca si libertatea mea de a visa, de a fi sincer, de a incerca sa-mi exorcizez frici, fatarnicii, lasitati. Tu esti mama copiilor mei si asta te face si mai importanta.

Waste

2007-07-16T10:59:00.000+03:00

Am cunoscut, acum vreun an si-un pic, o fiinta speciala. Astazi e altfel. Aproape ca ma indoiesc ca ar mai fi aceeasi.

Avea aripi. Acum pare ca nu mai are nici amintirea lor.
Visa. Acum cred ca face planuri.
Plutea. Acum umbla.

Nu e drept ca o transformare asa teribila sa se intample chiar si intr-o viata intreaga. E si mai nedrept sa se petreaca intr-un singur an.

Cred ca si-a dorit asta. Si-a dorit sa semene cu ceilalti. Inca isi doreste, pentru ca metamorfoza nu e inca desavarsita. Nu-i place, este evident, dar continua cu incapatanare. Nu stiu daca acest proces este reversibil. Daca nu gaseste pe cineva destul de inaripat, cu putere de a visa si foarte convingator, mi-e teama c-o sa reuseasca. Evolutia de pana acum este o garantie.

Cata tristete!

Comfortably numb

2007-07-11T12:08:00.000+03:00

"Viaţa nu ţine decît durata fiorurilor noastre." Asa zicea Cioran. Fara sa fiu un fan (nu pentru ca el n-ar fi mare, ci din cauza limitelor mele evidente), sunt d'accordissimo cu aceasta afirmatie a lui.
Avem simturi pentru a simti, a ne infiora. Munti, catedrale, cai lactee, muzici de tot felul, toate cate ne emotioneaza, se aseaza unele peste altele si rezulta in TRAIRE. Simtind, traim. Restul e vegetare sau mai putin de-atat.

Exista o stare care, prin ea insasi, inseamna mai mult decat cele de mai sus si care ne face sa le traim si pe acelea de o mie de ori mai intens: Indragostirea. Cand suntem indragostiti totul este intens. Fericirea si tristetea, extazul si agonia, daruirea si tradarea. Ne privim, ne ascultam, ne mangaiem, ne mirosim, SUNTEM VII!!!

Ar trebui sa ne indragostim de cat mai multe ori si sa ramanem asa pentru cat mai mult timp. Nu cred ca exista indragostire vesnica. Cei ce sustin ca sunt inca indragostiti dupa 50 de ani de casnicie sunt ori ipocriti ori ignoranti care n-au avut norocul sa fie indragostiti vreodata si, prin urmare, nu stiu ce e aia. Mitul cu jumatatile pe care zeii Olimpului le-au amestecat in vederea unei ulterioare regasiri este frumos dar fals. Devine adevarat doar temporar pe perioada cat esti indragostit si cand zici, cu siguranta pe care ti-o da doar nebunia tineretii si a indragostitului: She's the one and only si, uite-ai dracului greci, au avut totusi dreptate!

Daca acum as fi indragostit sigur n-as scrie astea. Pentru ca as avea foarte multa treaba! :) Constientizam aceasta lipsa asa cum resimtim lipsa starii de bine, de sanatate, atunci cind avem gripa. Indragostirea este deci starea normala, sanatoasa. Cu trecerea timpului ne indragostim din ce in ce mai rar. Sau murim din ce in ce mai des. Si mai prelung. Adica imbatranim. Ne mai dezmortim atunci cand o intalnim din nou pentru ceva vreme si atunci suntem din nou tineri si fara frica.

70, 80, 100 de ani?! Neah... Traim muuuult mai putin de atat. In rest muncim, ne uitam la televizor, si ne e frica sa visam.

Ice Breaker

2007-06-29T11:34:00.000+03:00

NEED FRIENDS!!! NEED HUMAN TOUCH!!!

Sub(supra)constientul meu nu are coloana sonora. Daca ar avea, strigatele de mai sus s-ar auzi zi si noapte peste tot pe unde umblu. Yeah, sunt multi cei fara sunet pe pelicula; altfel ce zgomot asurzitor ar fi...!

Cel de sus ne-a inzestrat cu darul vorbirii. A facut asta pentru ca cei creati sa comunice orice, inclusiv strigate ca cele de mai sus. Noi, ca niste buni nonconformisti ce suntem, am hotarat ca, primordial, vorbirea e o chestie buna de salvat aparente, de ascuns ganduri marsave, de injurat, de raspuns la injuraturi, de manevrat la alegeri si alte scopuri nobile.

Pink Floyd are coloana sonora. Pink Floyd SUNT coloana sonora. Si a mea, a celui mut.

Hey you, out there in the cold,

Getting lonely, getting old,

Can you feel me?

Pink Floyd sunt demodati. Cred ca nici slujbe n-au. Ce stiu ei cata satisfactie poate sa-ti ofere munca la o multinationala in an international environment with a very stimulative salary package...? Noi muncim, nu simtim!

Well, tot din proverbialul nostru nonconformism, s-a nascut blogosfera. Acolo putem sa scapam de complexe, lasitati, si sa ne inchipuim ca darul vorbirii ne-a fost redat. Hooray! Halelujah! God save WorldWideWeb! Sa ne bucuram de acest har si sa speram ca, intr-o buna zi, vom binemerita si gratia, mult mai inalta, a vorbirii adevarate. Acolo, in blogosfera, am gasit oameni care chiar par sinceri. Mai ales aia tineri. Acolo am gasit-o pe Putty de la care, chiar daca are jumate din varsta mea, am invatat o gramada de lucruri. Keep up the good job dearest Putty! Nu mah, nu slujba aia de la NY! I mean stay as you are si sa nu te muste sarpele de inima sa te transformi in vreo acritura cand o sa ai mai multi ani decat acum!

Ei bine, d-aia mi-am facut curaj sa vin aici. Ca un prim pas spre vindecare. Poate nu asta e Calea. But, wtf, why shouldn't I try?! Daca si Nastase... Probabil ca n-o sa fiu de loc consecvent cu postatul la intervale foarte regulate, sinceritatea mea va fi sigur limitata de balastul din mine dar, lipsit fiind de orice ambitii de faima si trafic greu... I might get rid of the fuckin' balast too.