De Pasti

„...Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. (...) Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (...) Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“. (Apostolul Pavel catre Corinteni in prima epistola)
*************************************************************************************
Daca mi-e usor sa cred in moartea si invierea lui Isus, de ce, in acelasi timp, mi-e atat de greu sa inteleg faptul ca Isus a murit pentru salvarea mea? In logica noastra omeneasca, e greu sa ceri cuiva sa fie responsabil pentru greselile tale, sa crezi ca cineva poate avea atata dragoste cat sa moara pentru salvarea ta.
Sunt atat de pacatos, ca mi-e greu sa cer oricui, orice… acea frica de a deranja… acea convingere perversa ca oamenii sunt egoisti prin natura lor si nimeni nu e dator sau disponibil sa te ajute… Lipsa de iubire si respect de sine (“cine sunt eu ca cineva sa faca ceva pentru mine?…”) vine, probabil, si din constiinta pacatului, din propria impietrire de inima… Si nu stiu nici daca iubire si respect de sine imi trebuie pentru a cere si a accepta salvarea. Poate ca smerenia ar fi mai buna... Self respect sau smerenie ? Aparent aceste doua concepte sunt contradictorii. Si chiar ar fi daca respectul de sine ar fi totuna cu orgoliul, cu trufia. Dar nu trebuie sa fie. Exista un respect de sine smerit…? Trebuie sa existe…
Este greu sa accepti ca altcineva poate fi atat de generos, de iubitor, sa te rascumpere pe tine de la stapanul cel rau si sa-ti ierte greselile, cand tu insuti esti egoist si nu te crezi in stare sa faci acelasi lucru pentru altii…
Infrangerea propriului egoism, potolirea propriei trufii, ar fi de mare folos daca acceptam ca adevarat urmatorul rationament: Daca eu pot fi altruist, imi iubesc semenii si sunt gata sa-i ajut, atunci pot accepta mai usor faptul ca alti oameni si, cu atat mai mult Dumnezeu, ma pot ajuta pe mine. Acceptarea sacrificiului lui Isus, mantuirea insasi, devine mai usoara, mai naturala…
Nadajduiesc sa pot accepta jertfa lui Isus. Poate am sa pot vreodata sa cred ca merit aceasta jertfa sau, mai degraba, sa pot crede ca mantuirea nu se acorda “pe merit” ci poate fi a tuturor celor care o cer si o accepta… “Cere si ti se va da!”… Fara indoiala oamenii s-au dovedit neputinciosi sa se salveze singuri de pacat si atunci, Dumnezeu, din dragoste, a incercat sa-i ajute aratandu-le Calea, Adevarul si Viata prin existenta, patimile, moartea si invierea lui Isus. Moartea de pe Golgota a fost cel mai altruist lucru pe care oamenii il puteau intelege. Ca prea putini am inteles… este alta poveste si asta ne poate spune ceva despre nesfarsita si nemeritata incredere pe care Dumnezeu o are in cei creati si iubiti de El…

Despietreste, Doamne, inimile oamenilor, scapa-i de trufie si de nedragoste, fa-i sa accepte dragostea Ta si salvarea care vine de la tine! Ajuta-ne sa fim mai putin egoisti, da-ne atata respect de sine, dragoste si smerenie cat sa putem primi sacrificiul lui Isus pentru mantuirea creaturilor Tale!

Liberalismul ca amintire

La 1990, prin martie, dupa revelarea adevaratei naturi si intentii ale FSN si ale Iliescului, am alergat la sediul PNL de vis-a-vis de muzeul de istorie din Focsani si m-am inscris in partid. Dupa iarna lunga de aproape 30 de ani in care traisem, eram, instinctiv, un tanar (la vremea aceea) om de dreapta. Discursul lui Campeanu care venea de la Paris, vocea lui profunda, spaima de jumatatea de masura a perestroikai intrezarite in vorbele si comportamentul lui Iliescu, m-au facut sa ma inscriu intr-un partid, dupa ce, ani de zile, imi refuzasem sefii insistenti care tot incercasera sa ma inroleze in PCR „pentru ca altfel nu-mi dau casa si butelie!”.
Nu-mi amintesc de vreun carnet de membru liberal ci doar de un formular de adeziune si de insigna mica pe care am purtat-o, o vreme, cu mandrie si care mi-a adus o mie de priviri ucigase de la femeile lucratoare in APACA focsaneana care era fabrica de confectii din oras (unica la vremea aceea).
Am fost reprezentantul PNL in biroul electoral de la o sectie de votare din munti, la 20 mai a aceluiasi an si am asistat acolo la doua spectacole de care nimeni n-are parte de doua ori in viata:
Primo: Am vazut femeia cu barba (doamna era dintr-un sat care se cheama Fetig si avea realmente o barba (mustata inclusa) care ar fi facut invidios si pe cel mai macho barbat cu barba. Deasa, neagra si incadrata de un batic cum poarta femeile de la munte).
Secundo: Am vazut procentele uluitoare pe care FSN si Iliescu le-au obtinut de la oamenii care traisera acelasi regim cu mine, iar asta a fost si mai greu de inteles decat pilozitatea faciala a femeii alegatoare. Tot atunci m-am bucurat de doua ore de somn in casa colegului de la FSN, tanar profesor la scoala din sat, care mi-a sugerat, in soapta, ca n-ar fi prudent sa-i zic lui taica-su despre convingerile mele politice si c-ar fi si mai bine daca mi-as scoate si insigna de la rever.

De atunci si pana azi partidul liberal n-a incetat sa ma dezamageasca. Entuziasmul de la inceput s-a diminuat progresiv si rapid, odata cu prostiile politice si despartirile in aripi tinere si batrane, pentru a disparea definitiv, inlocuit de dezgust, odata cu aflarea vestilor despre banii lui Patriciu virati catre PSD, razgandirile lui Tariceanu si, una peste alta, tradarea pe care am resimtit-o. Tradare nu luata neaparat personal, ci tradare a liberalismului insusi prin actiune neliberala, aliante criminale de facto cu dusmani istorici ai aceluiasi liberalism, concentrare pe tinte false pentru mine dar amenintatoare pentru poftele lor de baieti de pravalie nimeriti in politica, ucidere repetata a sperantelor celor care au crezut in ei la un moment dat.

Astept si eu acum, ca si domnul acesta, ziua in care „liberal” nu va mai avea conotatia rusinoasa pe care asa-zisii liberali din jurul lui Tariceanu au dat-o acestui concept care, ma gandeam eu, m-ar reprezenta caracterial si politic.