Præsæpe

Acum mai bine de doua mii de ani, o adolescenta din Orientul Mijlociu de-abia isi mai ducea pantecul si se pregatea sa plece cu logodnicul ei, la chemarea autoritatii, sa se inregistreze la nu stiu ce birou de evidenta a populatiei. In drum aveau s-o apuce durerile facerii si sa nasca intr-o iesle din Bethleem pe cel care avea sa devina unul din cei mai buni prieteni pe care i-ati avut vreodata. Pentru unii dintre voi, mai norocosi, este chiar cel mai bun prieten. Tatal lui pamantean stia sa lucreze lemnul si avea sa-i ciopleasca lui Yeshua, cu mana lui, jucariile copilariei. Pruncii de dupa doua milenii nu mai au acest noroc si trebuie sa alerge sa si le caute prin magazine uriase pana la epuizare :) Va doresc Craciun luminos si vesel, dragoste in suflete si prieteni buni s-aveti!
Si, dupa ce terminati de cumparat, de impartit si primit cadouri, nu uitati sa-i spuneti "La Multi Ani" si lui Yeshua de ziua lui!

************
Foto: aseara la Focsani.

Furnalul Fericirii

Eram la pagina 139 si realizez ca trebuia sa citesc fiecare fraza de cel putin 3 ori. Pana cand am inteles de ce: In stanga - fata si in dreapta - fata (10 o'clock si 2 o'clock in limba pilotilor de razboi americani) o conversatie foarte interesanta se purta de catre doi oameni (35-40 de ani). Iar legendara mea putere de concentrare, afectata mai nou de unele, cum altfel, afectiuni, avea de suferit:

N. Steinhardt:
"Am din fericire drept sprijin pe nasul meu (nasul care-l asistase la botezul din temnita, n.m.) si pe cuviosul Mina. Viata de manastire (si poarta rasa de cand era flacaiandru) l-a pregatit de minune pe calugar pentru inchisoare...

Marian (citind, sprijinit intr-un cot, un ziar cu multe litere rosii si mari):
Auzi, cica Monica Columbeanu ar fi dat pizda la jumate de Bacau pana s-o stranga Irinel pe langa casa lui...

N. Steinhardt:
...si l-a invatat ceeace este esential pentru a rabda: sa stii sa taci, sa nu te mire si sa nu te necajeasca nimic, sa fii surd, sa fii hotarat a indura totul fara a cracni (fara a carti, zic monahii)...

Ciprian:
Nu numai asta, da' 'ci-ca venise la Bucuresti hotarata sa faca banu' gros cu curu' si a fost pe punctul s-o bage la produs fratii Camataru insisi!...

N. Steinhardt:
...cu o egalitate oarba si incapatanata avand drept ideal nepasarea de nu chiar nesimtirea. Iar dintre acestea cele mai mari sunt tacerea si nepasarea. Textul biblic (Iacov 3.2)...

Marian:
Da' ai vazut-o pe sora-sa, moaama, ce bucata e aia! Sigur i-a tras-o piticania si aleia!

N. Steinhardt:
-in care se afirma ca cine-si poate infrana gura isi poate infrana trupul intreg si toata fiinta - are un caracter stiintific si experimental intru nimic inferior al unuia, sa zicem Claude Bernard.

Ciprian:
De unde pizda ma-si are asta bani?! Ce-a furat asta, mah, de fute numa' gagici una si una?!

Inca un act de lectura ratat si amanat. Ma consolez cu gandul ca Jurnalul Fericirii trebuie citit oricum de cel putin doua ori...

Bucharest Souls Exchange never falls

Prin anii 80 eram convins ca diavolul locuieste in Romania, iar eu trebuia sa fac tot ce puteam sa ma indepartez de el. Diavolul era puternic, el dadea pasapoarte, case, butelii si alte bunatati doar celor care semnau pactul cu el si se folosea de cei carora le cumparase sufletele pentru a sti intotdeauna cat de inversunat erai impotriva lui in discutiile de la munca sau de aiurea. El se facea in patru fie pentru pentru a te atrage de partea lui, fie pentru a te distruge. Si-atunci, vazuta de-aici sau, mai degraba, ascultata pe unde scurte, lumea cuprinsa intre zidul Berlinului si California parea o lume unde diavolul era aproape absent si aceasta impresie de absenta a raului ma atragea mai ceva decat o femeie frumoasa. Intre timp am crescut, am cunoscut si am concluzionat ca si pe-acolo diavolul este prezent si harnic. Dar parca tot in tara mea are el cel mai mare succes si tot aici el continua sa cumpere suflete la pretul cel mai mic. Iar cei care au vandut se transforma in agenti ai diavolului daca nu cumva devin, prin posedare, diavolul insusi. Unii sunt hidosi si inspaimantatori, ucid sau isi violeaza copiii cu sange rece, altii taie padurile slutind muntii pe care Creatorul ni i-a daruit frumosi. Foarte multi se sulemenesc si-si pun cravate la gat jurandu-se ca iti vor binele pentru ca tu sa sa faci pactul cu ei in cabina de vot ori sa le cumperi produse inutile sau mancarea otravita. Cativa isi pun baticuri pe cap si se duc in biserici impartind pomeni, iar altii chiar construiesc biserici stiind ca tu esti sensibil din cale-afara cand vine vorba de cele sfinte.
Si-atunci, mai varstnic si mai informat fiind, unde sa mai fugi? S-o pornesti catre asfintit unde densitatea de diavoli si de brokeri ai lui pare ceva mai mica sau sa ramai aici incercand sa-i rezisti? Sa te pustnicesti lasand totul in urma sau sa faci compromisuri mici slujindu-l doar pe ici pe colo, atat cat sa ai bani de paine si acces la internet?

The Sick, The Old & TheStupid

„Don't let us get sick,
Don't let us get old,
Don't let us get stupid, all right...?

Cristian apasa rewind si mai asculta odata cantecul care insotea un pasaj din film. I se paru potrivit pentru starea in care se gasea, asa cum se potrivea si in „Californication”, serialul la care s-a tot uitat zilele astea.

-Sa te uiti, ii spusese Maria inmanandu-i dvd-urile, ai sa te crucesti cat de mult iti seamana Hank!

-Cine-i Hank?

-Unu’ futacios, David Duchovny...

-A, pai daca-mi seamana atat de mult poate ca sunt chiar eu! Si n-ai sa stii niciodata daca n-am fost si Mulder in "X-Files", incerca o gluma idioata. N-am timp, lasa...

-Nu te prosti, nu fizic am vrut sa zic, stii foarte bine... da’ mai bine vezi filmul, o sa-ti placa!

Si chiar i-a placut. Pana la final cand happy endingu’ hollywoodian, cu furatul miresei de la cununie si tot, a navalit peste el si a stricat tot. I s-a reconfirmat atunci faptul ca scenaristii californieni fac o treaba si buna si doua rele in acelasi timp:
Una buna pentru ca sunt meseriasi si scriu niste povesti si replici fantastice si doua rele pentru ca,
primo: sfarsiturile dulcege strica uneori 20 de ore de film si,
secondo: pentru barbatii mai slabi de inger, filmele de felul asta pot avea cam acelasi efect cu cel pe care-l au revistele pline cu creme anticelulita si femei translucide asupra tinerelor care se viseaza modele si sfarsesc in anorexii incurabile si psihoze definitive in incercarea de a arata precum fetele care defileaza imbracate cu rochii imposibile pe la paradele lu’ Lagerfeld. Vreau sa spun ca poti risca sentimente ale ratarii mari cat casa daca-ti doresti foarte tare sa fii tot atat de spiritual si spontan precum Hank, ca sa nu mai vorbim de incredibilul succes in atragerea gagicilor si inotul permanent intr-o mare de pizda, ca sa folosim o expresie din film.
"Californication" nu se lipea pe povestea lor si pentru motivul ca, nici el si nici Maria, nu mai cred acum intr-o intoarcere la ce-a fost inainte de separarea de acum jumatate de an. O noua ratare ar fi aproape garantata, iar el n-ar putea sa mai treaca odata prin asta.

*

Pe Anisoara a cautat-o atunci cand n-a mai suportat sa fie complet singur. Aceasta era intr-o relatie in curs de racire, veche de aproape cinci ani, cu un profesor din targ. O stia din liceu cand fusese indragostit furibund de ea si o pierduse tot atunci odata cu mutarea ei la o scoala bucuresteana si plecarea lui in armata. Se mai intalnisera intre timp de cateva ori doar pentru a se saluta si a schimba doua vorbe, prefacandu-se ca, de fapt, se ignora reciproc cu mare intensitate. Acum amandoi aveau in spate cate un trecut si Anisoara pare ca a pierdut mult mai multe decat el. Nu gaseste aproape nimic de impartit cu ea, n-au citit aceleasi carti, n-au vazut aceleasi filme, n-au calatorit spre locuri similare, nu voteaza acelasi partid... Cu toate astea, ceva il tine acolo, prea las si prea singur pentru a putea sa admita toate cate-l despart de ea. Se vad aproape in fiecare zi pentru cateva ore, sexul e mediocru, conversatia si mai abitir, dar Anisoara se pare ca se bucura de el asa cum este. Si nu inceteaza sa spuna cat de mult il iubeste, cum l-a asteptat si cat de dor i-a fost de el in deceniile trecute! „Doamne", se intreba Cristian, "de ce fel de relatii a avut parte, in aproape o viata intreaga, daca ea crede ca asta e amorul!” Sau poate ca naivul e el, cine stie?

*

-Va treziti la trei dimineata si nu mai puteti dormi pana la ziua?

-Nu.

-V-a scazut dramatic pofta de mancare?

-Nu. Stiti, cred ca doar ma cam urasc dar, paradoxal, as vrea ca ceilalti sa n-o faca.

Astepta acum sa-l intrebe: „va ganditi la suicid?” Intrebarea n-a venit, se vede treaba ca pana si psihologii au o limita a intrebarilor care se pot pune prin telefon.

-OK, pot sa va vad dupa amiaza la cinci.

-Bine. La ora cinci.

Intalnirea de o ora cu lady shrink a fost o spovedanie soldata cu un mare nimic si ramasa singulara. Probabil ca pacientul oricarui fel de doctor ar trebui sa creada in doctorul ala. Asa cum miracolele de la Lourdes si de prin alte parti se intampla doar celor care cred mai tare. Era clar ca lui n-o sa i se intample nici un miracol si nici vreun doctor nu-l va vindeca de depresie. Depresie care se adancea cu fiecare zi terna care trecea si cu fiecare noapte singuratica din care se trezea fara nici o tragere de inima.

*

Deschise ochii doar un pic, sperand ca mirosul de spital pe care-l simtea nu era decat urmarea vreunui vis de care nu-si mai aducea aminte. Nimic nu se misca in incaperea prea luminoasa pentru gustul lui, cu exceptia picaturii care se desprindea la intervale egale alimentand recipientul transparent legat cu un tub la fel de transparent de bratul lui drept. Infirmiera, intre doua varste, cu halatul patat, cu gambele stranse inauntrul unor ciorapi bej, opaci, dar care nu reuseau sa mascheze cu totul venele ingrosate, intra ciocanind enervant cu tocurile mozaicul tocit al pardoselii si purtand un fel de lighean ciudat cu emailul alb-gri ciobit.

-Ia te uita, a facut ochi frumosul din padurea spanzuratilor! Buna dimineata! Hai, facem pipi si ne mutam la psihiatrie ca pentru reanimare asteapta altii in triaj. Daca i-ai vedea... sunt de o suta de ori mai rau ca tine!

-M-a cautat cineva?, intreba Cristian stiind acum si unde se afla si de ce.

-Ei, te-a cautat... cin’ sa te caute?! A, duminica trecuta soferul de pe ambulanta care te-a carat incoace a intrebat daca te-ai trezit. Cred ca i-ai picat cu tronc! Ha, ha, ha... A incercat si el smecheria asta odata dar nici lui nu i-a iesit. Da’ vezi, nu mai zice la nimeni ca-si pierde slujba, bietu’ baiat!

Ca sa scape de lumina orbitoare, de mirosul fetid, de trancaneala infirmierei si de zgomotul ascutit al pasilor ei, Cristian isi salta fundul pe plosca rece si ciobita, inchise ochii si incepu sa fredoneze numai de el auzit:

„Don't let us get sick,
Don't let us get old,
Don't let us get stupid, all right...?”

Tales from the cuckoo's nest

Stabilimentul este asezat in mijlocul padurii, cu un parc imens si frumos unde foarte multe veverite sunt pe sfarsitul campaniei de adunat nuci si ghinde. Locatarii socializeaza pe bancile de pe alei fumandu-si tigarile sau doar stand de vorba. Doar halatele tipice de spital, pe care le poarta unii dintre ei, iti spun ca nu esti intr-un loc din acelea pe care unii le numesc spa sau statiune de odihna.

O. are 38 de ani si vine de undeva din Moldova. Comunica putin dar vorbeste mult. Gandurile i se transforma in cuvinte fara voia lui. Cuvinte uneori inteligibile, alteori mai putin. Asa cum altii vorbesc in somn. Cuvinte singulare sau propozitii intregi. Afirmatii sau negatii. Intrebari sau interjectii. Daca il tii ocupat vorbind cu el este in regula. Vorbeste despre boala lui fara ascunzisuri si fara falsa pudoare. Doar cu foarte multa suparare. Saptamana viitoare pleaca acasa. Nu stiu daca acolo va avea cine sa-l tina ocupat cu conversatie, chiar daca are nevasta si copil.

U., la cei 30 de ani, are in spate doua misiuni in Iraq fara zgarieturi trupesti si nici sufletesti. La intoarcerea din ce de-a doua misiune nevasta nu mai are nici un ban din cei trimisi de el acasa plus solda primita in tara si-i spune ca il paraseste. Lumea se prabuseste in jurul lui, depresia e neagra, armata nu mai are ce face cu el, il reneaga si-l concediaza. Astfel U. nu mai are cu ce-si plati creditul ipotecar pentru casa. Banca il executa, iar el s-a mutat la maica-sa. Acum e convins ca nu se va mai putea ridica vreodata si-i este foarte dor de fetita lui.

A., un pic peste 35, n-a cunoscut trup de femeie pana acum, dar se indragosteste mereu si scrie poezioare naive. Am jucat sah impreuna si, dupa o remiza onorabila pentru amandoi, mi-a citit poemul dedicat asistentei A. care e mignona, mioapa si draguta.

B, 48 de ani, ofiter de aviatie, 12 ani de casnicie perfecta, nevasta pleaca in strainatate si se intoarce indragostita de altul. Il paraseste si nu mai vrea sa stie nici macar de copil. Acum fiica-sa are 24 de ani si este insulino-dependenta de la 4 ani. Maica-sa n-a sunat-o nici macar odata dupa plecarea in America, la celalalt. Cam odata la 3-4 ani el cade in crize majore care l-au dus la pensionare prematura si-l aduc periodic la spital pentru reprize de 5-6 saptamani.

Aproape jumatate din pacienti sunt aici pentru dezalcoolizare, veniti din proprie initiativa. Au un pavilion separat si, probabil, ca pedeapsa pentru viciu, au sarcina sa se trezeasca foarte devreme si sa mature aleile complexului de frunzele care cad mereu.
C., 48 de ani, este aici pentru o astfel de cura, dar are privilegiul sa stea in pavilionul, mai linistit si mai curat, al celor cu depresii sau anxietati usoare, in consecinta nu matura nici frunze. C. este fratele mai mare si mai putin mediatizat al unui interlop celebru cu afaceri multe si evazioniste. Spune tuturor ca, 14 ani, cat a stat in puscarie, a futut doar cur. Aici este leader in salon la el si, probabil, dupa modelul din penitenciar, are un aghiotant care-l slujeste contra mancare buna, tigari si cafea. De fapt cam toata lumea, pacienti si personal, il adora si cauta sa-i castige atentia si favorurile. El e generos din cale-afara, aici ca si in cartierul bucurestean in care are casa mare. Colegii de camera nu mai au nevoie sa se mai atinga de mancarea spitalului, iar asistentele si infirmierele primesc zilnic, la intrarea in tura, cadouri varii. Doar C. insusi merge cateodata la sala de mese cand aude ca se da marmelada. Slabiciune si nostalgie mostenita tot din anii de ocna unde, probabil, marmelada era delicatesa suprema. Are nevasta pocaita si vegetariana, iar omul nostru daruieste fara zgarcenie „zecimea” cuvenita bisericii. „Da, fratele meu, daca luna asta castig doua miliarde, doua sute de milioane le dau la biserica si n-am nici o problema!” Cred ca-i convine mai mult asa decat sa marcheze 16% impozit la stat. Iar eu chiar nu sunt convins ca daca ar plati taxe statul ar folosi banii mai bine si in scopuri mai nobile. (Tocmai aud ca militienii nostri vor avea Loganuri care costa pana la 70.000 de euro!) La externare C. pleaca suparat pe aghiotant pentru ca descopera ca-i furase nu stiu ce, infirmiere si asistente ii calca pantaloni camasi si alte cele, il periaza, il complimenteaza si-l curata de scame grijulii, pentru ca, imediat dupa plecare, toata lumea, personal si colegi de salon, sa-l vorbeasca de rau si sa-si exprime satisfactia si usurarea pentru plecarea lui C. Ciudat...

Dl. V., 43 de ani si alti cativa ca el, n-au nici probleme cu alcoolul si nici vreun necaz major nu i-a aruncat in depresii sau nevroze. Ei sunt aici cateva zile pe luna, iar restul sunt plecati in invoire. Le trebuie nu stiu cate zile de internare pentru ca vor sa se pensioneze medical. Despre ei nu e mai nimic de povestit... Sau poate merita mentionat episodul ciocolatei cu bani:
Dl. V si-a cumparat o ciocolata de la chioscul aflat la intrare si, spre surprinderea lui, a gasit, intre ambalajul de hartie si cel de staniol, doua bancnote de cate 10 lei. Cum, pe ambalaj, nu era vorba de nici un concurs cu premii cash si instant, iar ambalajul nu era din cele lipite pe toate partile, dl V. si cu mine am concluzionat ca ciocolata vanduta acolo este una din cele care circula pe traseul pacient - asistenta - chiosc (care apartine unei asistente sefe) - pacient - asistenta - .........................

23 August ieri

Pe vremea cand, de 23 August, Bula, la indemnul lui taica-su, se suia in pod, lua steagurile si pleca la defilare, Nicu, casatorit de curand, era in gara din Adjud asezat pe pervazul dinspre peron al unei ferestre odihnindu-si trupul ostenit de parada de dimineata. Doi militieni au venit si i-au ordonat sa se ridice si sa ia o poza mai decenta, potrivita cu solemnitatea zilei nationale a RSR. Nicu a refuzat si, consecinta normala, a fost luat pe sus, dus in biroul militiei garii si, cu ajutorul unui al treilea militian a fost batut foarte tare, indelung si cu aplicatie. Ulterior pe Nicu l-au durut oasele. Dar mai tare l-a durut sufletul. Nu intelege nici acum de ce. Mai ales ca stie ca si acum, cand 23 August nu mai e sarbatoare, militienii bat oameni din placere.

Atat imi mai aduc aminte...

Ieri, pe la ceasurile 12 si pe la 35 de centigrade, am vazut aceasta scena pe soseaua de centura a orasului (DN2 sau E85). Din mersul masinii n-am reusit si alte poze, dar am vazut ca, in spate, atelajul avea un banner pe care sta scris "Tulcea - Miercurea Ciuc". Stie cineva cine-i omul, care-i cauza pentru care face calatoria, cum il cheama pe magarus si daca are vreun blog pe undeva? Omul, nu magarul. Alta treaba de ieri a fost culesul de alune din alunul meu, mai spre seara cand portocaliul codului de caldura mare a virat un pic catre galben. Recolta a fost de doua strachini din astea. Cu varf.Imi place culoarea alunelor coapte. De aceea, diseara, am sa scobesc niste nuci, iar asta imi va colora palma mainii stangi intr-un brun la fel de special ca al acestor alune.
Vedeti si voi ce lucruri interesante mi se intampla in ultima vreme...

Dan Puric si virtutea virtuala a neamului romanesc

Un actor propovaduieste de ceva vreme despre virtutile extraordinare ale poporului roman si ale ortodoxiei. Nu mai pridideste cu interviurile pe aceste teme si chiar a scris si o carte. O prietena citea aceasta carte si a insistat ca ar trebui s-o citesc si eu. N-am citit-o pentru ca prietena mea este unul din acei oameni care sunt convinsi ca isi iubesc tara foarte tare si, din aceasta prea multa dragoste, voteaza PSD, iar toate necazurile neamului romanesc se trag jumate de la strainatatea care are ceva cu noi si jumate de la Basescu. Altfel, fara aceste doua rele, neamul nostru ar fi pe culmi ametitoare de bunastare, buna crestere si educatie fina.

Actorul de care zic se cheama Dan Puric, iar eu n-am nimic cu Dan Puric. Nu-l judec nici ca actor (pentru ca nu l-am vazut niciodata profesand pe scena ci doar de cateva ori pe la tv in numere de pantomima), nici ca scriitor (nu i-am citit cartea). Dar, atat cat vad din interviurile tv sau din presa, mi se pare fundamentalist, dogmatic, incoerent (in interviul pe care tocmai l-am citit „poporul roman are geniu” si tot in acelasi interviu este “o populatie bezmetica si imbecilizata pe internet”). Iar daca Dan Puric nu este asa, atunci este nesincer. Eu n-am reusit sa-l dibui.

„...Daca vezi Romania din punctul de vedere al lui Sancho Panza, este un ghetou neocomunist, fara perspectiva. Daca o vezi din punctul de vedere al lui Don Quijote, este gradina Maicii Domnului... ...Dan Puric... ...stie ca Romania nu este ceea ce este acum si crede in potentialul ei. Eu lucrez in posibil, domnisoara, eu lucrez in virtualitatea ei. Poporul acesta a dainuit datorita virtualitatii...” (interviu in Romania Libera)

Ce ti-e si cu realitatea asta virtuala...!

Dar poate ca Dan Puric este doar la moda, este trendy si cele 50.000 de exemplare vandute din cartea lui sunt rezultatul acestui fapt. Mi-aduc aminte ca, prin anii 90, era unul Corut, Pavel parca... Si pe ala il vedeam pe la televizor vorbind cam la fel si auzeam ca vinde ’jdemii de volume.

Fanii lui Dan Puric si Dan Puric insusi sa ma ierte daca am fost nedrept scriind cele de mai sus. E doar o parere sau simtire foarte personala si foarte nedocumentata. Stiu si ca, inainte de a scrie asta, ar fi trebuit sa-i vad macar cateva spectacole si sa-i citesc si cartea. Mi-am permis sa scriu asa si tinand cont de faptul ca cele scrise aici au doar cativa cititori, iar daca am comis o nedreptate, aceasta nu va putea fi niciodata atat de maligna precum atacurile din ultimele zile impotriva lui Patapievici sau cele mai vechi impotriva lui Liiceanu ori de cate ori acesta face cate un „apel catre lichele”.

Foto: rostonline.org

Do not look inside!

M-a pus dracu’ sa fac un test. Se cheama CPI nustiucat, are la baza un chestionar cu sute de intrebari si e conceput de Harrison Gough de la un institut de prin California (google it si aflati mai multe despre reputatia autorului si al testului CPI (California Psychological Inventory). Daca vreodata va va musca sarpele de inima si va veti gandi ca ar fi bine sa faceti si voi la fel, m-am gandit ca n-ar fi rau sa stiti ce va poate astepta. Pe unii dintre voi.

Am citit in fuga rezultatele si acum sufar in tacere. Nu pentru ca ar fi fost vreo surpriza pentru mine. Nuuu... Stiam ca exact asa sunt, dar confirmarea stiintifica a ceea ce stiam a facut, parca, sa nu mai am nici o speranta. Cititi in acest moment blogul unui nenorocit care sta prost la aproape toate cele. Pe o scara de la 1 la 100 scoruri peste 50 sunt doar la indicii comunalitate, toleranta, flexibilitate, masculinitate, temperament creativ. Restul e varza. Varza de tot sunt la capitolele dominantza, sociabilitate, acceptare de sine, leadership si acceptarea legii.

Intr-o reprezentare grafica cu patru cadrane impartite brutal de doua linii incrucisate perpendicular imi gasesc locul in quadrantul din dreapta jos care se cheama nu Alpha, nu Beta, nici macar Gamma. Delta se numeste si altul mai prost nu exista! Asta inseamna introvertit si orientat impotriva normei. Mai inseamna ca tind sa ma vad pe mine insumi ca fiind reflexiv si neconventional si deloc entuziast-vesel-puternic. Cei in campul vizual al carora se intampla sa ma gasesc tind sa ma vada ca visator-modest-linistit-tacut si deloc asertiv-deschis-vorbaret. Cat despre stilul de viata al astora din patratelul Delta, ei se numesc vizionari (nu vad de ce), tin la intimitate, privesc o mare parte din conventiile sociale ca arbitrare si restrictive. Sunt reflexiv si nonconformist. Pot fi imaginativ, receptiv la estetic, pot avea o viata interioara bogata. In acelasi timp pot fi alienat fata de ceilalti si plin de conflicte interioare.
Se spune ca testele astea sunt utile pentru a te cunoaste pe tine insuti sau pe altul atunci cand intentionezi sa-l angajezi pentru o slujba, sa te mariti cu el sau in alte ocazii. Acuma, sincer... eu n-as angaja pe unul ca mine si nici de barbat nu l-as lua. Unii zic ca ar trebui sa ma duc la cineva care sa interpreteze profesionist aceste concluzii nemiloase. Stiu si eu...?
Acum am treaba de nu-mi vad capul. Lucrez la dificila sarcina de a ma accepta asa cum sunt. Dar, data fiind partea graficului in care locuiesc si situatia deltoido-cuboida fara iesire in care ma aflu, nadejdea de a si reusi e ca si nula...

♥

♥ a crezut un timp ca e vanator. S-a amagit ca face parte din casta alesilor care, iubindu-si prada dar dispretuindu-si statutul de semizeu arcas, va urca intr-o zi Olimpul indelung visat. Vanatoarea neobosita era pentru ♥ singura cale. Celelalte drumuri de care auzise erau toate anevoioase, plicticoase si nici nu credea in ele. Expeditiile mai dese sau mai rare, mai lungi sau mai pe langa casa, l-au purtat de multe ori catre teritorii magnifice unde a vanat exemplare splendide, starnind invidia celorlalti vanatori si facand sa creasca in el un fel de trufie calduta. Alteori, insa, s-a trezit in pustietati teribile de unde a revenit cu starvuri de care i-a fost rusine. Iar pustiul in care vanase se muta in sufletul lui pana la urmatoarea vanatoare reusita. Pana cand el, pustiul, a ramas acolo. In suflet. Intr-o noapte ♥ a visat unicornul si atunci a stiut ca asta cauta. Si-a spus ca n-o sa mai arunce lancea sa catre vanatul ordinar cu care isi hranise trupul si mintea vanitoasa pana ieri. Ca, de-ar fi sa flamanzeasca si sa i se usuce trupul, sagetile lui vor ramane in tolba pana cand il va gasi. Pana cand i se va arata in toata gloria. Si de-abia atunci va fi, cu adevarat, Vanatorul. Sau poate ca se va lasa vanat, vrajit, supus de creatura din alta lume. Creatura sfanta, luminoasa, care il va sfinti si il va lumina. Pustiul va fi istorie, iar locul acestuia in in suflet va fi luat de raiul insusi.
Anii s-au ingramadit peste ♥, iar ceilalti vanatori, dupa ce-au obosit sa-l ia peste picior, au incetat sa-l mai vada ca pe unul de-al lor. De fapt au incetat sa-l mai vada. Vanatul plevusca, inmultit acum peste masura si care nu-l uitase cu totul, simtea ca-si pierduse rostul si a incercat o vreme sa-l ademeneasca pe coclaurile stiute. Probabil ca ♥ nici n-a bagat de seama chemarea si atunci vanatul plevusca a fost ofensat. I-au plans de mila. Lui ♥, cel care nu detesta nimic mai mult decat sa i se planga de mila.
De vreo cateva luni lui ♥ nu-i mai pasa. Sau asa pare. ♥ a obosit. Nu mai cauta, nu mai asteapta. E convins ca unicornul nu exista. Sau nu-i e scris sa-l intalneasca, ceea ce e totuna. Acum o sa se odihneasca un pic.

Pro Memoria

18 ani de la 13 iunie 1990. Continua atunci virajul aproape in ac de par al istoriei Romaniei inceput in iarna care trecuse. Partea sanatoasa a natiei care dorea drumul drept dinspre trecutul comunist catre un viitor normal care ne lipsise vreme de 50 de ani, se dovedea cu mult mai slaba decat partea intunecata, canceroasa care se vedea scoasa din mediul in care baltise confortabil in deceniile trecute si percepea schimbarea, democratizarea si opozitia ca dusmani de moarte care trebuie anihilati prin orice mijloace. Si ce mijloc era mai eficient si mai pe intelesul lor decat bataia crunta, mutilarea, intimidarea si uciderea? Mizeria sufleteasca si lipsa de scrupule a conducatorilor frontisti si salvatori si nationali, autoinstalati la comanda cu 5 luni si jumatate in urma, iesea in evidenta si mai pregnant si avea sa continue pana in zilele noastre. Sau poate ca cei care populasera Piata Universitatii pana atunci nu erau, neaparat, mai slabi. Poate ca doar mijloacele lor de lupta nu erau cele potrivite. Poate ca impotriva fiarelor nu ai sanse de victorie si supravietuire cantand si strigand "jos comunismul!". Fiara nu intelege si nu e in stare de dialog. Fiara trebuie ucisa daca vrei sa supravietuiesti. "Shoot to kill" este singura ta scapare atunci cand ajungi sa privesti bestia in ochi! Mai exista si calea "run for your life". Si, intr-adevar, multi din cei care au supravietuit, au plecat scarbiti catre zari mai normale dupa acel iunie 1990. Dar aceasta din urma optiune are neajunsul ca lasa fiara sa supravietuiasca, iar tu, mai devreme sau mai tarziu, te vei intalni din nou cu ea. O vei regasi mai puternica si mai cu tupeu decat data trecuta.

In ordine cronologica, pentru ca nu e bine sa uitam, iata cateva replici pentru inca o pagina de istorie facuta de ticalosi:

Iliescu (in divanul ad-hoc al tarii, despre manifestantii din Piata si simpatizantii lor):

"...Si sunt unii care le plang de mila catorva golani care provoaca dezordine in central orasului..."

****************************************************************************

Reporter:

-De ce nu are loc dialogul intre reprezentantii statului si grevistii foamei?

Brucan:

-Pai cum poti sa vorbesti cu niste oameni care nu mananca?! ha, ha, ha...

R:

-Dar dumneavoastra dac-ati vorbi cu ei, ce le-ati spune?

B:

-Le-as spune sa se duca si sa manance o friptura la frigare! ha, ha, ha, ha, ha, ha....

**************************************************************************

Generalul Diamandescu (prin radio):

"Va rog sa-l informati pe dl. presedinte ca dam foc la toate autobuzele. Asta a fost intelegerea, rog sa informati..."

*************************************************************************

Iliescu (Instruind masele populare de "oameni de bine" usor manevrabile si gata de atac):

"Delegatia de mineri, in frunte cu dl Cozma, se va deplasa spre Piata Universitatii pe care vrem s-o reocupati dumneavostra... de asta data avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste. grupuri organizate de elemente incitate, multe din ele drogate..."

Iliescu (incercand sa scoata armata in strada):

"...armata... sa nu stea indiferenta..."

Iliescu (multumind celor care au ucis pentru ca el, Stapanul, sa ramana la putere):

"Va multumesc inca odata tuturor pentru ceeace ati demonstrat si in aceste zile. Ca sunteti o forta puternica, cu o inalta disciplina civica, muncitoreasca..."

Iliescu (mintind cu nerusinare intr-un interviu cu RAI2):

"...Nu exista nici un mort provocat de mineri. Sigur ca minerii, la randul lor, au facut si lucruri bune: ei au ajutat ca sa fie curatata Piata Universitatii de urmele vandalismelor din ajun si reluarea traficului, ei au pus mana ape sapa si au refacut tot spatiul verde din fata Teatrului National..."

***********************************************************************

Iliescu e liber si-si sustine in continuare camarila. Fiara e vie, se protejeaza si se imunizeaza prin mijloace "democratice". Stie ca noi n-avem cinismul sau inteligenta sau cojones de a o infrunta prin mijloace potrivite. Fiara indeamna si convinge inca masele si "oamenii de bine" ca Oprisan este cel mai bun sa le fie baci, ca Basescu e raul suprem si ca Oprescu e independent.

Pentru ce ?!

Grigore s-a nascut acum exact 105 ani, la 5 Iunie 1903 printre viile de la poalele Magurii Odobestilor. Cand, dupa razboi, tara lui a cazut sub intunericul de dincoace de cortina de fier, Grigore avea gospodarie, nevasta si copii in Odobesti. Pe la 1948, o Volga, un GAZ, o Pobeda sau o sareta l-a luat intr-o zi sau intr-o noapte de langa toate acestea si l-au aruncat in puscarie. Nu stim de ce. Probabil ca nici el n-a stiut vreodata.
Grigore avea, uneori, voie sa scrie carti postale. Iata cateva dintre ele:

Grigore n-a fost singurul arestat din Odobesti: „...sunt cu fratele lui Tarabuta de la preceptie...” Sufera cand nu primeste vesti: „...am primit numai o carte postala de la voi si eu am trimis a 3-a carte postala” Pachetul de acasa la care avea dreptul odata pe luna era foarte important si, pentru a-l primi, trebuia sa se incadreze in limite de greutate si continut. De asemenea trebuia dovedit ca vine de la familie: „In pachet pune si un certificat de la primarie ca esti sotia mea cu numar de iesire caci altfel nu se primeste pachetul” De altfel, enumerarea celor de care avea nevoie, (mancare neperisabila, tigari, ata de cusut, articole de igiena personala, etc.), se face aproape in fiecare carte postala, consumand din spatiul foarte restrans al acelui cartonas. Oricum n-ar fi putut scrie foarte multe, fiecare carte postala purtand mentiunea "cenzurat" cu semnatura si stampila cenzorului.

Intreabarile despre munca pamantului, starea animalelor, pretul vinului te fac sa simti cat de dor ii era: „Aneta, vezi ce faci cu lipsurile la plantatie, sa semeni samanta de parang daca poti. 2 hectare la comuna, daca nu, pune pe al nostru. ...... Vin ai mai dat si cu ce pret se vinde? Calul e sanatos? Dar vaca si vitelul, oile, iedita, porcii?” ; „vitza ai complectat?....... locul Lucretiei il muncesti? ..... vitele si oile sunt sanatoase? cu via cum stai? ploua?”; „...altoieste parul din gradinita...”

Aneta ii scrie, probabil, ce s-a mai intamplat pe acasa, iar el e „...trist de cei care au murit in lipsa mea, D-zeu sa-i ierte” Mai este trist pentru ca unul din copii nu este foarte ascultator: „Cu scoala cum merg baietii, caci despre Vasilica am vazut ca te amaraste, nu-i de ajuns numai lacramile mele fiind lipsa dintre voi. D-zeu sa te tina sanatoasa ceea ce rog si eu pe D-zeu cu lacrami fierbinti”

Sarim in Septembrie 1952, de la Ocnele Mari la Canal. Nu stiu pe unde a mai fost in intervalul de trei ani care s-a scurs. Caligrafia e mai chinuita, depresia transpare parca din fiecare cuvant scris. 3 Septembrie 1952 trebuie sa fi fost o zi tare proasta pentru detinutul politic Grigore. Pe langa alimentele si tigarile strict limitate ii trebuie musai bocanci. Are voie sa-si primeasca sotia la vorbitor in 14 Septembrie. Cine stie dac-o fi venit... In 23 Februarie anul urmator repeta invitatia la vorbitor pentru 10 Martie. In aceeasi carte postala altcineva adauga, la sfarsit, dupa obisnuita lista cu cele trebuincioase lui Grigore, „1 pasare fripta” Este evidenta caligrafia diferita si instrumentul de scris diferit. Sper ca i-a stat in gat, gardianului, tortionarului sau cine-o fi fost ala, daca a primit acea pasare fripta... Sau poate ca acea adaugire a fost facuta, ca o favoare lui Grigore, de un temnicer milos si eu vorbesc cu pacat... Tot in 1953, in Decembrie, fiul sau cel mare, Ionel, ii trimitea o fotografie din armata. Dat fiind ca tatal sau era detinut politic, Ionel a facut 3 ani si jumatate de armata. La Canal, desigur. Pe spatele fotografiei ii scrie cateva vorbe si-mi imaginez efectul amestecat de bucurie si lacrimi al fotografiei si al vorbelor baiatului asupra lui Grigore.

In 5 Aprilie 1954 Aneta fusese la vorbitor cel putin odata. Sanatatea lui Grigore, in ciuda introducerii clasice, linistitoare, nu mai este aceeasi. Dupa enumerarea obisnuita a alimentelor, tigarilor si altor chestii permise in coletul ce va sa vina, acum ii trebuiesc si medicamente. P.P.-urile erau mijloc de aparare impotriva pelagrei, boala a mizeriei si a subnutritiei atotstapanitoare in puscariile comuniste. Probabil ca simte si ca energiile il parasesc pentru ca i-ar trebui si untura de peste si polivitamine. Si o fotografie a familiei de acasa.

La 25 Mai 1954 Grigore este pus in libertate cu biletul de liberare nr. 0455 emis de Formatiunea 0893 Constanta. Era deja foarte bolnav. Rubricile unde ar fi trebuit sa figureze numarul mandatului de arestare si fapta pentru care a fost arestat nu contin informatii. Asa era atunci. Nu era nevoie sa savarsesti vreo fapta impotriva legii pentru a fi arestat. Era deajuns sa ai gospodarie frumoasa, vie si animale la Odobesti sau aiurea. Si comunistii nu se impiedicau in formalitati inutile ca mandate de arestare si alte prostii. Ei aveau treaba multa, a face un popor fericit, chiar impotriva vointei acelui popor, nu era lucru usor, si n-aveau timp de explicatii. Grigore n-a fost niciodata judecat si, implicit, nici condamnat pentru ceva. Dar a petrecut aproape 6 ani prin unele din cele mai ingrozitoare inchisori si lagare comuniste: Aiud, Gherla, Ocnele Mari, Canal si altele nedocumentate aici.

In 26 Octombrie 1960 eu mai aveam 10 zile pana sa ma nasc. Grigore Curca scria fiului sau, dintr-un sanatoriu din Barlad, ca face apa la burta pentru a 5-a oara. Si-ar fi dorit sa primeasca mai multe scrisori. Avea sa se stinga foarte curand, in luna urmatoare, fara sa fi povestit niciodata, nimanui, cum a fost la Aiud, la Canal si prin alte locuri pe unde il purtase puterea populara care a fericit Romania dupa razboi si de care unora le este inca dor.

Epilog

Ionel, fiul care ii trimitea fotografie si mesaje in versuri din armata lui Grigore la Ocnele Mari, se indreapta acum spre 80 de ani si-si lucreaza inca via de la Odobesti primita inapoi in anii 90. Copiii lui Ionel nu inceteaza sa se mire de incapatanarea lui de a nu renunta la pamant si la corvoada asta din care nici macar nu ies cine stie ce bani...

Sfanta impartasanie ca sminteala

Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului s-a impartasit, acum zece zile, la greco-catolici. Era invitat, la sfintirea unei biserici, de catre ambasadorul papei in Romania.
A fost o treaba simbolica, zice Corneanu.
E un gest firesc de apropiere si ecumenism, zic eu. Pentru ca, asa taina si simbol cum este, cu potirul sau cu lingurita, cu cubuletul de paine plina de e-uri sau cu ostia perfect rotunda, euharistia se savarseste, cu trupul si sangele aceluiasi Isus.
E grav si e tradare, zic bunii ierarhi pravoslavnici si tzutzarii lor din media!
Site-ul patriarhiei scrie ca "...dialogul actual cu Biserica Greco-Catolică, deja destul de fragil, nu poate fi ajutat, ci mai degrabă complicat..." prin impartasania papistasa a mitropolitului. Si mai zice patriarhia ca la Sinodul din Iulie o sa-l cheme la ordine si o sa analizeze.
Azi dimineata un vorbitor de parabole si intelepciuni absolute concluziona, la matinalul Radio Romania Actualitati, ca ceea ce a facut mitropolitul nu e ecumenism, e "sminteala"! Ca o ironie, rubrica permanenta, a carui titular este smintitul al carui nume nu l-am retinut, se cheama "O vorba buna"! Radio Romania se aude peste tot. Iar imbecilul si cei care l-au instruit sa spuna ce-a spus, stiu ca au audienta mare.

Auzeam, pe ici, pe colo, ca unii ar vrea o miscare politica de dreapta in jurul bisericii ortodoxe. Probabil intru starpirea smintelilor ecumenice si pastrarea neatinsa a desavarsitei cucernicii si curatenii morale a neamului romanesc. Dorinta clerului ortodox de prezervare a functiilor si privilegiilor, masa usor de manevrat a "drept-credinciosilor", scarba fata de politica autohtona si ochii inca seducatori de nebun frumos ai Capitanului, sunt conditii deja implinite. Somnul ratiunii colective nu e nici el departe. Si, cand acesta din urma va fi deplin, vom putea impusca mitropoliti deviationisti, homosexuali si adversari politici la gramada!
*****
Later enlightment:
Vocea patriotului nationale de la RAA se numeste Visarion Alexa.

Viata Fute Filmul sau Cel Mai Scurt Scurt-Metraj Ever

Aida ma indeamna sa scriu despre viata mea in cheie cinematografica. Imposibila misie, ca sa parafrazam un titlu cunoscut din domeniu. Eh, regizorul din mine doarme inca, asa ca o sa incerc eu, recuziter si masinist amarat si impostor, sa scriu macar un surogat de scenariu...

Zoom-out lent de pe lada de zestre fara decoratiuni, din lemn cafeniu si lucios de la vechime si fumul de lemn de fag care umple odaia iarna cand se aprinde focul si soba e rece. In cadrul astfel largit se vede o pereche de picioare de copil, fara incaltari, care lovesc usor, cu calcaiele, lemnul lazii. Lumina de gaz slaba, cateva contururi galbene, palpaitoare, anima oarecum spatiul intunecat. In fundal tipete, injuraturi, cuvinte grele, acuzatii ucigatoare, planset de femeie batuta. O picatura, ca de apa, cade pe degetul mijlociu al piciorului drept care nu e aliniat cu celelalte degete. E denivelat si cauta catre pamant ca si cand nu s-ar simti bine in mijlocul celorlalte. Un deget ciudat, stingher, neadaptat. Zgomotul din off se atenueaza, ceeace face ca plansul pierit si sughitat al copilului care nu se auzise pana atunci, sa ocupe coloana sonora. Camera urca lent, gambe de copil, genunchi de copil, palmele ascunse sub coapse de copil, pieptul de copil cu acea forma a toracelui atins de rahitism si... backgroundul format de un peretar tesut in casa, cu flori si frunze mari, colorate prea viu. Peretarul kitchos continua neintrerupt si acolo unde ar trebui sa se afle fata copilului. Copilul nu are fatza! Camera coboara din nou si face zoom-in pe acelasi deget mijlociu al piciorului drept, acel deget nealiniat care acum e ud complet si pe care continua sa cada cate o picatura ca de apa. Aici spectatorii, care si ei fac parte din distributie, se intreaba in cor: „daca copilul n-are fata, de unde ochii, de unde lacrima...?!”
40 years later
Deget mijlociu de picior drept cu conformatie schimbata, cu par dizgratios crescut pe falange, indreptat tot spre pamant dar mai discret. Degetul e udat de niste valuri care tot vin si se tot duc peste o plaja cu pietre marunte. Zoom out, gambe de adult, urmele rahitismului inca se vad deasupra unui abdomen nu obez dar evident sedentar, background mediteranean paradisiac pe care, de data asta, fata de adult trist si macinat de meschinarii se profileaza clar. Aceasta a doua si ultima scena se va filma din elicopter si cadrul se va largi pana va cuprinde toata coasta, toata planeta, tot universul. Este treaba regizorului, a operatorului si a celor de la efecte speciale sa arate ca, din acest cadru larg, au disparut toti oamenii de caracter si au ramas doar cei rai. Iar personajul trist de pe plaja nu este o exceptie.
Titlu al filmului, deloc original si mult prea lung, va fi: „If you say you’re happy, then why the hell are you so sad?!”

Later edit (tot cinematografic):

Aseara, inainte de finala Champions League, la TVR2 un documentar deja inceput demult mi-a atras atentia. Era vorba despre personajul meu! Ziceau acolo niste oameni destepti despre cantitatea de stres acumulata in copilarie si cum se reflecta ea in puterea ulterioara a adultului de a face fata situatiilor stresante, de a se descurca in relatiile de cuplu si profesionale, de a se adapta unei lumi si unui mediu care nu intotdeauna sunt prietenoase. Un expert interpreta niste fotografii unde oameni diferiti, in diferite imprejurari, zambeau sau incercau sa zambeasca. Erau acolo zambete naturale si frumoase si erau si altfel de zambete: chinuite, defensive... Zambetele eroului din filmul meu. In interviurile din film posesorii acestor din urma zambete isi aminteau despre certuri si violenta intre parinti, despre asteptari mari ale tatilor la inaltimea carora ei nu s-au ridicat niciodata, despre lipsa oricarei vorbe bune si a oricarui semn de afectiune paterna.

De Pasti

„...Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. (...) Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (...) Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“. (Apostolul Pavel catre Corinteni in prima epistola)
*************************************************************************************
Daca mi-e usor sa cred in moartea si invierea lui Isus, de ce, in acelasi timp, mi-e atat de greu sa inteleg faptul ca Isus a murit pentru salvarea mea? In logica noastra omeneasca, e greu sa ceri cuiva sa fie responsabil pentru greselile tale, sa crezi ca cineva poate avea atata dragoste cat sa moara pentru salvarea ta.
Sunt atat de pacatos, ca mi-e greu sa cer oricui, orice… acea frica de a deranja… acea convingere perversa ca oamenii sunt egoisti prin natura lor si nimeni nu e dator sau disponibil sa te ajute… Lipsa de iubire si respect de sine (“cine sunt eu ca cineva sa faca ceva pentru mine?…”) vine, probabil, si din constiinta pacatului, din propria impietrire de inima… Si nu stiu nici daca iubire si respect de sine imi trebuie pentru a cere si a accepta salvarea. Poate ca smerenia ar fi mai buna... Self respect sau smerenie ? Aparent aceste doua concepte sunt contradictorii. Si chiar ar fi daca respectul de sine ar fi totuna cu orgoliul, cu trufia. Dar nu trebuie sa fie. Exista un respect de sine smerit…? Trebuie sa existe…
Este greu sa accepti ca altcineva poate fi atat de generos, de iubitor, sa te rascumpere pe tine de la stapanul cel rau si sa-ti ierte greselile, cand tu insuti esti egoist si nu te crezi in stare sa faci acelasi lucru pentru altii…
Infrangerea propriului egoism, potolirea propriei trufii, ar fi de mare folos daca acceptam ca adevarat urmatorul rationament: Daca eu pot fi altruist, imi iubesc semenii si sunt gata sa-i ajut, atunci pot accepta mai usor faptul ca alti oameni si, cu atat mai mult Dumnezeu, ma pot ajuta pe mine. Acceptarea sacrificiului lui Isus, mantuirea insasi, devine mai usoara, mai naturala…
Nadajduiesc sa pot accepta jertfa lui Isus. Poate am sa pot vreodata sa cred ca merit aceasta jertfa sau, mai degraba, sa pot crede ca mantuirea nu se acorda “pe merit” ci poate fi a tuturor celor care o cer si o accepta… “Cere si ti se va da!”… Fara indoiala oamenii s-au dovedit neputinciosi sa se salveze singuri de pacat si atunci, Dumnezeu, din dragoste, a incercat sa-i ajute aratandu-le Calea, Adevarul si Viata prin existenta, patimile, moartea si invierea lui Isus. Moartea de pe Golgota a fost cel mai altruist lucru pe care oamenii il puteau intelege. Ca prea putini am inteles… este alta poveste si asta ne poate spune ceva despre nesfarsita si nemeritata incredere pe care Dumnezeu o are in cei creati si iubiti de El…

Despietreste, Doamne, inimile oamenilor, scapa-i de trufie si de nedragoste, fa-i sa accepte dragostea Ta si salvarea care vine de la tine! Ajuta-ne sa fim mai putin egoisti, da-ne atata respect de sine, dragoste si smerenie cat sa putem primi sacrificiul lui Isus pentru mantuirea creaturilor Tale!

Liberalismul ca amintire

La 1990, prin martie, dupa revelarea adevaratei naturi si intentii ale FSN si ale Iliescului, am alergat la sediul PNL de vis-a-vis de muzeul de istorie din Focsani si m-am inscris in partid. Dupa iarna lunga de aproape 30 de ani in care traisem, eram, instinctiv, un tanar (la vremea aceea) om de dreapta. Discursul lui Campeanu care venea de la Paris, vocea lui profunda, spaima de jumatatea de masura a perestroikai intrezarite in vorbele si comportamentul lui Iliescu, m-au facut sa ma inscriu intr-un partid, dupa ce, ani de zile, imi refuzasem sefii insistenti care tot incercasera sa ma inroleze in PCR „pentru ca altfel nu-mi dau casa si butelie!”.
Nu-mi amintesc de vreun carnet de membru liberal ci doar de un formular de adeziune si de insigna mica pe care am purtat-o, o vreme, cu mandrie si care mi-a adus o mie de priviri ucigase de la femeile lucratoare in APACA focsaneana care era fabrica de confectii din oras (unica la vremea aceea).
Am fost reprezentantul PNL in biroul electoral de la o sectie de votare din munti, la 20 mai a aceluiasi an si am asistat acolo la doua spectacole de care nimeni n-are parte de doua ori in viata:
Primo: Am vazut femeia cu barba (doamna era dintr-un sat care se cheama Fetig si avea realmente o barba (mustata inclusa) care ar fi facut invidios si pe cel mai macho barbat cu barba. Deasa, neagra si incadrata de un batic cum poarta femeile de la munte).
Secundo: Am vazut procentele uluitoare pe care FSN si Iliescu le-au obtinut de la oamenii care traisera acelasi regim cu mine, iar asta a fost si mai greu de inteles decat pilozitatea faciala a femeii alegatoare. Tot atunci m-am bucurat de doua ore de somn in casa colegului de la FSN, tanar profesor la scoala din sat, care mi-a sugerat, in soapta, ca n-ar fi prudent sa-i zic lui taica-su despre convingerile mele politice si c-ar fi si mai bine daca mi-as scoate si insigna de la rever.

De atunci si pana azi partidul liberal n-a incetat sa ma dezamageasca. Entuziasmul de la inceput s-a diminuat progresiv si rapid, odata cu prostiile politice si despartirile in aripi tinere si batrane, pentru a disparea definitiv, inlocuit de dezgust, odata cu aflarea vestilor despre banii lui Patriciu virati catre PSD, razgandirile lui Tariceanu si, una peste alta, tradarea pe care am resimtit-o. Tradare nu luata neaparat personal, ci tradare a liberalismului insusi prin actiune neliberala, aliante criminale de facto cu dusmani istorici ai aceluiasi liberalism, concentrare pe tinte false pentru mine dar amenintatoare pentru poftele lor de baieti de pravalie nimeriti in politica, ucidere repetata a sperantelor celor care au crezut in ei la un moment dat.

Astept si eu acum, ca si domnul acesta, ziua in care „liberal” nu va mai avea conotatia rusinoasa pe care asa-zisii liberali din jurul lui Tariceanu au dat-o acestui concept care, ma gandeam eu, m-ar reprezenta caracterial si politic.

Cum?

Adica vrei dar n-ai curaj? Iti doresti, dar stii ca obiectul dorintei tale ti-ar complica viata iar implinirea dorintei tale egoiste ar rupe inima lumii? Stii ce cred eu? Cred ca faci pe moralul si pozezi in sfant cand, in definitiv, tu esti doar las.

Si-acu' ce faci? Iti asumi imoralitatea si faci pe curajosul? Esti viteaz, infrunti lumea si prejudecatile ei sau esti doar slab, pacatos, libidinos, cand intinzi mana, cand rupi, mirosi si gusti din marul interzis?
Iar daca l-ai atins, mirosit, muscat, ce urmeaza? Te ascunzi ramanand imoral dar salvand aparentele sau marturisesti stiind ca marturisirea ta o sa raneasca profund sau o sa redeschida rani mai vechi?
Vei fi curajos dupa ce ti-a fost frica sau vei fi las dupa ce ai infruntat conventia?
Te vei inalta dupa ce ai fost invins sau te vei prabusi dupa ce te-ai crezut victorios?

Eu zic sa te resemnezi, esti plin de slabiciuni, tentatiile te-au invins mai mereu, oamenii te-au privit chioras dar fara sa le pese, unii au suferit sincer – ei spun ca din cauza ticalosiei tale, tu pretinzi ca din cauza trufiei lor egoiste – te cauti pe dinauntru si nu gasesti mare lucru, paradisul e pierdut pentru totdeauna. Nu tu ai fost izgonit din gradina raiului ci gradina a plecat din tine cu tot cu stapanul ei si creatorul tau!
Parca-ti pare rau ca nu te-ai convertit la vreun cult oriental care sa-ti fi dat macar sansa reincarnarii si a retraversarii infernului mai cu demnitate, iar si iar... Si ce daca ai fost botezat? Perspectiva vietii de apoi, crestinesti, nu te mai satisface de multa vreme. Pentru ca tu citesti Cioran si Boccaccio si nu te-ai hotarat inca de partea cui sa fii. Ai incercat sa pacatuiesti cu veselie izbavitoare si tot ce-ai reusit a fost sa te umfle un plans mioritic si patetic. De disperare ca nu l-ai gasit pe Dumnezeu nici in paginile cartilor si nici intre coapsele femeilor.

Ok, nu-i adevarat, stiu, tu nu esti las, esti puternic, pe deasupra esti si foarte moral, deci treci pe langa ispite fluierand. Ai fost atat de mandru ca n-ai cedat niciodata. Te trezesti virtuos dar acru, iar gradina dinlauntru e tot absenta. Nici n-ai simtit cand ai pierdut-o, cand s-a uscat.
A fost bine? Dac-ar fi sa te intorci ai fi tot atat de puternic si fricos, tot atat de moral si las?

Domnule draga... si intr-un caz si in celalalt tot imbecil esti. De fapt nu exista un caz si celalalt, doar tu ai avut mereu nesabuinta sa crezi ca poti alege, ca poti hotara cum sa fii. Te-ai luat prea in serios, ti-ai dat mult mai multa importanta decat ai avut vreodata. Ai avut pretentia ca nimeni n-are dreptul sa incerce sa te schimbe dar, in prostia ta, ai crezut ca te poti modela tu insuti! Si, ocupat cu modelatul, ai uitat sa traiesti asa cum ar fi vrut stapanul gradinii, cel care a dat bir cu fugitii, dezamagit. Acum nu-ti ramane decat sa-ti scrii un epitaf. Sau sa-ti faci un blog... Dar macar incearca sa scrii cu sinceritate.
Ia sa vedem, ce cuvinte ai alege?!

Distrugatorii de karma

Cei mai multi oameni cu care te intersectezi zilnic nu ajung sa aiba mare importanta in viata ta. Unii sunt frumosi, altii sunt zgomotosi, unii se imbraca frumos altii miros urat. Pot sa te bucure sau pot sa te deranjeze, pot sa te faca sa razi sau sa injuri, dar pentru perioade scurte si fara impact profund. Ca o zgarietura superficiala sau ca un parfum care-ti gadila fugar simturile.
Din momentul in care incepi sa comunici cu unii dintre ei treaba se schimba. Cu unii comunici pentru ca iti face placere si aceia iti raman dragi pentru multa vreme, iar cand dispar din preajma ta le duci dorul. Cu altii comunici pentru ca trebuie, pentru ca e in fisa postului. Se intampla uneori ca si dintre acestia ajungi sa indragesti pe cate unul. Tot dintre ei se aleg si cei carora ajungi sa le percepi vibratiile si energiile negative. Oamenii cu care comunici sunt cei care schimba ceva in tine. In bine sau in rau. Ei adauga bine sau rau la karma cu care vii in relatia cu ei. Ultima oara cand am ramas un timp mai lung in preajma unui om care-mi facea rau prin simpla prezenta si care-mi bantuia gandurile in cel mai negativ mod si cand era absent, a trebuit sa suport vreo doi ani. Prea mult. Acum se profileaza o relatie cam de acelasi gen cu cineva care, chiar de la distanta imi distruge somnul si-mi violeaza karma de care ziceam mai la deal. Sper sa nu dureze tot atat de mult.

Srbija

Cand am plecat spre America, (fara sa ajung vreodata acolo), proiectul meu de calatorie trecea prin Iugoslavia. Era prima mea calatorie dincolo de hotarele Romaniei, iar Iugoslavia era singurul culoar terestru catre viza americana. Aveam 25 de ani si o mare dorinta de a scapa de tara mea blestemata. Mai blestemata atunci decat acum. Ce-am gasit dincolo de Dunare, la Belgrad, la Sarajevo sau la Dubrovnik mi-a placut foarte tare. Incepand cu chioscurile de ziare unde gaseai reviste cu coperti multicolore si tigari americane, trecand peste vitrinele magazinelor si casele frumoase care se construiau, si pana la pamantul necolectivizat si lucrat cu tractoare proprietatea taranilor-fermieri si nu ale vreunui colhoz. Totul era foarte diferit de cenusiul de acasa. Tito murise de exact 10 ani si, cat traise, lasase oamenilor cel putin libertate de miscare, de a munci in Germania sau Suedia si de a se intoarce cu niscai bani din care sa-si cumpere acele tractoare si sa construiasca frumos. Oamenii erau mai senini si mai optimisti decat acasa la mine. Eu insami eram, dintr-o data, mai senin. Cred ca cele 14 zile cat a durat sejurul am baut doar Coca Cola si ceva bere Tuborg. Aceste lucruri, atat de banale acum, ca si faptul ca vedeai jeans in vitrine, erau pentru noi chestii literalmente din alta lume. In tara pe care o lasasem in urma puteai sa vezi aceste „delicii” in asa-numitele „shopuri” ascunse prin holurile hotelurilor si de unde puteau cumpara doar cei care detineau legal valuta forte. Adica strainii si cativa romani care muncisera pe santierele din Libia sau Iraq.

Am mers din nou, cam pe acelasi traseu, dupa ce Iugoslavia se rupsese in cele cinci bucati (in prezent sase), la cateva saptamani dupa ce avioanele NATO facusera ceva treaba pe-acolo. Am vazut cladiri inalte din Belgrad partial daramate si arse, poduri rupte si contorsionate de bombele pacificatoare, case noi din Bosnia slutite de gloante, arse si abandonate, podul stravechi de la Mostar distrus, panouri cu fotografii de oameni ucisi la Dubrovnik si mai multi militari decat civili pe strazile si in cafenelele din Sarajevo. Multe uniforme americane dar si italiene sau ale altor natii. Sarbii, care in urma cu 15 ani erau senini si optimisti, erau acum posomorati, suspiciosi (patrule inarmate ma cautau de arme in portbagaj la fiecare 20 de kilometri), vindeau benzina pe marginea drumului in bidoane de plastic si ma certau cu blandete pentru ca i-am ajutat, chiar si indirect, pe americani sa-i bata.

Astazi, privind de la distanta, vad o Serbie rupta din nou intre alternative sfasietoare si incertitudini. Vointa albanezilor si a vestului de a vedea Kosovo rupt si, probabil, alipit Albaniei se contrapune sentimentului sarbilor de pierdere ireparabila. Kosovo contine, pe langa putinii sarbi ramasi, vechi manastiri sarbesti cu calugarii pravoslavnici aferenti, contine Kosovo Polije cu batalia de unde sarbii isi revendica identitatea si dainuirea istorica chiar daca au fost batuti de turci. Pe de alta parte, exista, desigur, o mare parte din populatie care ar fi dispusa sa renunte la Kosovo de dragul europenizarii Serbiei si a avantajelor decurgand de acolo. Cred ca alegerile prezidentiale care opun in turul al doilea un nationalist pro rus unui moderat vor hotara in mare parte ce se va intampla in Serbia si in Balcani in viitor. Europa constientizeaza cumva asta dar reactioneaza stangaci si tarziu incercand sa cumpere voturi pentru Tadici cu desfiintarea vizelor si alte dulcegarii. De ce nu s-au gandit mai devreme? De ce n-au miscat un deget macar inainte de turul intai? De idioti! Pentru ca Uniunea nu are o politica externa coerenta si nu va avea una multa vreme de aici incolo. Uniunea a populat Bruxellesul, Strassbourgul si alte locuri frumoase cu foarte multi functionari pe care ii plateste cu bani multi si care invart hartii, scormonesc indelung dupa paragrafe in stufarisul legislativ european sufocant, discuta principii si socializeaza pe la sindrofii. Cand vine vremea deciziilor importante (tratate constitutionale sau butoaie cu pulbere balcanice), este impotenta si se pierde in detalii. M-as bucura foarte tare daca vointa majoritara din Uniune in favoarea independentei Kosovo s-ar dovedi una inteleapta si ar duce la liniste mai multa in Balcanii de vest. Dar ma tem ca, daca aceasta decizie nu va fi insotita de o politica accelerata de integrare a Serbiei (odata cu Croatia), nationalismul sarb, care nu este mort, impreuna cu ceva sprijin rusesc, poate inca sa provoace multa tulburare si suferinta in regiune. Iar pe alde Karadjici si Mladici vor putea sa-i incatuseze si sa-i pedepseasca mai usor dupa o eventuala aderare a Serbiei. Altfel cei doi si cei care-i divinizeaza, de-abia asteapta sa iasa din adaposturi si sa faca ce stiu ei cel mai bine. Ruperea Republicii Srpska din Bosnia ar fi raul cel mai mic si doar un posibil inceput pentru alte grozavii. Iar jocurile le-ar face tot americanii si rusii (cu alt raport de putere decat acum 9 ani) peste capul unei Europe infantile, anemice si dezbinate si peste suferinta unor oameni, mai mult, mai putin sau deloc vinovati de nationalisme si ignorante istorice.

Luand-o foarte personal, ma intreb daca, la vara, cand multe din necunoscutele de acum se vor fi clarificat poate, in bine sau in rau, voi putea sa ma tin de planul meu de calarie catre sud-vest, a carui prim segment este prin Serbia catre coasta Adriaticii intre Kotor si Split, de unde un ferry ma trece garla spre Ancona. Si n-as vrea sa schimb asta, fie si doar pentru a vedea din nou fetzele sarbilor. De parca as putea sa citesc viitorul pe acele fetze...

Spider Bill

Am invatat cateva lucruri la varste care ar putea fi considerate tarzii pentru a le deprinde bine si a-mi fi folositoare. Am inceput sa descifrez engleza dupa 25 de ani si n-am prea avut ocazia s-o exersez in conversatii scrise sau vorbite pana pe la 37 – 38. Permis de conducere de-abia la 33, iar cu computerele si sistemele lor de operare m-am intalnit tot tarziu si n-am depasit niciodata stadiul de utilizator. Nu ma plang, ba chiar, la sugestia unui prieten de-al meu, am invatat sa cred ca am fost chiar un pic norocos, daca ma gandesc la oameni din generatia mea cu care am mers la aceeasi scoala si pentru care calculatorul nu este mai mult decat o masinarie dusmanoasa care rapeste munca oamenilor harnici lasandu-i fara slujbe, iar limbile straine sunt un moft total nefolositor.
Astea toate si multe altele au venit natural si la varste mici pentru copiii mei si-ai vostri. Probabil ca lor li se adreseaza Bill Gates in articolul scris pentru ultimul Business Magazin. Cu cinismul paianjenului care tese panza groasa in jurul victimei, imi spune Bill cum, in maxim 10 ani, voi fi inconjurat de un fel de retea foarte densa de hardware, software si multimedia „in birou si acasa, in masina, in magazine, restaurante si spatii publice. Vom avea acces la capacitatea de calcul a unei game variate de dispozitive, profitand adeseori de prezenta ecranelor si suprafetelor de proiectie din apropierea noastra. Intre timp, proliferarea centrelor foarte mari de date si omniprezenta in crestere a retelelor de acces la Internet in banda larga vor crea o tesatura continua de informatii si capacitati de calcul ce se intinde intre viata noastra de la birou si de acasa, de oriunde, din orice loc ne vom afla.” Lucruri stiute dar care, venind de la un om care stie, imi suna sufocant si foarte, foarte stresant! Sau poate am eu o zi mai proasta...

Si mai departe: “...incepem sa vedem aparand interfete care incorporeaza vorbire, scris de mana, vedere, atingere si gesturi” Scris, vedere, gesturi, ok, asta facem deja cu mesajele noastre zilnice, webcamuri si emoticonuri . Dar daca Bill vorbeste de ele la viitor inseamna ca astea toate sunt doar un inceput rudimentar si nici nu stim ce ne-asteapta! Cum va fi cu atingerea... asta poate fi ceva de vazut!
Spre sfarsit Bill aluneca spre banal: “Aceste noi cai de transfer a informatiei vor avea un impact revolutionar, nu numai asupra modului in care interactionam cu tehnologia, ci si asupra modului in care interactionam unii cu altii”. Nimic nou aici... De fapt textul in intregime nu ne spune cine stie ce noutati. De-aia zic ca felul in care l-am perceput eu si imaginea de pradator a domnului Gates se poate datora doar unei zile mai proaste pe care tocmai o am.

La sfarsitul lecturii, lasand gluma la o parte, m-am intrebat daca atmosfera de peste 10 ani, intesata de toate prezicerile lui Bill devenite realitate, o sa-mi placa. Si daca voi mai fi eu in stare sa ma adaptez. Pentru ca, nemilos dar grijuliu, Bill ma avertizeaza ca schimbarile urmatorilor 10 ani vor fi incomparabil mai mari decat ale ultimilor 30! Iar daca ma uit in urma si vad cum a evoluat curba schimbarilor in domeniu, n-am nici un motiv sa nu-l cred. Or, teoretic, capacitatea mea de adaptare scade odata cu varsta. Pentru prima oara imi pun aceste intrebari in acest fel. Si asta poate fi un semn de inceput de neadaptare si de „prea tarziu”. Dar daca nici copiilor mei n-o sa le placa?! Nu ma intreb ce-or sa scrie ei in blogurile lor cand vor fi de varsta mea, pentru ca bloguitul nostru patetic va fi preistorie, iar, daca bunul obicei al zambetului se va fi pastrat pana atunci, vor zambi un pic cand vor gasi, uitate pe vreun server, texte de felul astuia.

Lumina de gaz

Lampa cu gaz, „de opt focuri”, trebuia aprinsa inainte de lasarea deplina a intunericului. Si nu era o treaba simpla cum ar fi apasarea intrerupatorului de la voi din dormitor. Era de vazut daca nivelul gazului din lampa era suficient, aveai de sters sticla de lampa cu hartie de ziar invartita inauntru-i cu varful unui fus, incet si cu mare grija sa n-o spargi, sa ridici un fel de capison de tabla si tai cu foarfeca un pic din terminatia fitilului arsa in seara precedenta. Dea-bia atunci o aprindeai si puneai, pe rand, la loc, capisonul si sticla de lampa. Reglai inaltimea fitilului si, implicit intensitatea luminii, cu ajutorul unei rotite cu zimti asezate intotdeauna in dreapta si, in sfarsit, urcai lampa in cuiul sau din perete.

Ritmul acestui ritual, ca si al vietii de atunci, era natural si nu trebuia sa stai cu ochii pe ceas. Lumina si intunericul, verile si iernile, aratul si cositul, iesitul urzicilor si taiatul porcului erau de-ajuns ca repere. Nu existau termene, ore fixe de intalniri, dead-lines sau alte cele. Nu trebuia sa te grabesti nicaieri. Timpul se scurgea incet, cu pas omenesc. Reperele zilei erau putine si fixate de mesele familiei, de hranirea animalelor si de pozitia soarelui pe cer. Daca te lasai transportat de reverii, lecturi sau de o siesta mai lunga, ograda avea grija sa zbiere, sa mugeasca, sa cotcodaceasca ca un reminder avant la lettre si sa-ti aduca aminte ca soarele este „la un harag de deal”. Deci ai face bine sa te misti un pic. Inainte de aprinsul lampii de opt focuri. Ori de cinci sau doispe, functie de ce consum iti permiteai...

And then?

Have you ever felt like the biggest jerk of them all, when you can't love back someone that loves you? When your heart hangs like a stone in your chest and you're not even able to say something in order to comfort that someone for a while. When words refuse to be spoken even though you remember that, sometimes in the past, you have been there yourself, waiting for a miracle exactly like she or he is waiting right now. Waiting and ignoring that the other one is not that fucking miracle performer you were expecting her or him to be. Then what?

Leapsa de aducere aminte

Leapsa grea de la Aida care vrea sa-mi testeze memoria afectiva sau e curioasa sa afle originile marii mele culturi muzicale :)) De care muzici ascultau parintii mei… Pai, nepoata draga, la mine e mai greu... Pentru ca eu sunt om in etate si daca excludem din timpurile alea cantecul pasarelelor si vuietul vantului sau al paraielor, cand veneau mari, restul e improvizatie.
Hai sa vedem... Exista in casa bunicilor mei un patefon. Un fel de valijoara mica, couleur bordeaux, cu colturile intarite cu decoratiuni metalice, cu manivela si discuri. Sau placi. Nu din vinilul ala destul de flexibil al pick-upurilor de mai tarziu ci dintr-un fel de ebonita tare si groasa. Nu descriu si interiorul masinariei, chiar daca l-am cunoscut in cele mai mici amanunte cand am ramas odata singur si am demontat tot. Spun doar ca, dupa operatiune, scula a ramas inutilizabila, iar discurile s-au transformat in frisbbies pentru ca, in final, sa se sparga. Nu stiu sa dau nume de artisti inregistrati pe acele placi, eram prea mic pentru a-mi aminti, dar stiu ca, la momentul interventiei mele fatale in maruntaiele monstrului, s-a pomenit ceva de faptul ca bunicul si maica-mea muncisera aproape o vara intreaga pe la o ferma viticola de la Odobesti pentru banii necesari achizitiei. Ulterior am fost foarte ispitit sa operez si pe patefonul vecinilor nostri, unul negru si cu acea placuta cu catelul care asculta "His Master's Voice".
N-am reusit pentru ca n-am ramas niciodata singuri, eu si patefonul. Au trecut niste ani pana cand s-a auzit in casa si alta muzica in afara de cantecele pe care le canta maica-mea in timp ce migalea, cu acul sau razboiul de tesut si la lumina lampii cu gaz, lucruri care acum s-ar chema arta populara. Prin 1966 ai mei au cumparat un „tranzistor” adica un radio minuscul cu baterii si husa din piele maron. Zefir se chema, iar muzica populara avea mare trecere la parintii mei. O gramada de Marii si toate oltence: Maria Lataretu, Maria Ciobanu, Maria Cornescu sunt doar trei dintre ele. Ileana Constantinescu, Ileana Sararoiu, Benone Sinulescu si cati altii. Acesta din urma ii placea si tatalui meu fiind originar din vecinatatea satului unde se nascuse si el, sat a carui nostalgie a purtat-o cu el tot timpul vietii. Sigur ca, din prestatia „tranzistorului”, eu preferam alte cele. Nu stiu de ce si de unde mi-a venit, dar eu ascultam cu mult mai multa placere Adriano Celentano si Dan Spataru, Engelbert Humperdink si Tom Jones. Oricum, la cei 6-7 ani pe care-i aveam l-am iubit pe Celentano si dupa el pe o gramada de alti italieni frumos cantatori. Mai incolo Abba si Boney M. dar si Pink Floyd si Deep Purple au fost unii din muzicantii tineretii mele. Parintii mei au ramas la muzica populara din care va dau si voua o mostra. Una care imi place si mie, ca meloman confuz si fara gusturi bine definite ce sunt.

Iata ca, vorbind de muzica parintilor mei, am vorbit mai mult de muzica copilariei proprii. Dar o sa ma iertati, dat fiind ca aceasta coincide cumva cu muzica parintilor multora dintre voi, dragi copii... :)
Forward leapsa la PeculiarShe, Cristian si Morar. Macar unu' de ar scrie, pentru ca mi-s dragi si m-ar interesa amintirile lor.

My America. Then and now

În anii aceia America îi ocupa o foarte mare parte din gânduri şi vise. De zi şi de noapte. Noaptea visa, repetat şi invariabil, că ajungea, întotdeauna cu vaporul, în portul New Yorkului, o vedea pe Miss Liberty şi se trezea întotdeauna înainte de a călca terra ferma. Ziua făcea planuri marte de evadare, de traversare a Dunării, de ascuns în camioane sau vapoare şi socotea cât timp ar trebui să petreacă prin lagărele de refugiaţi europene de la Treiskirchen sau Latina, înainte de a primi aprobarea unchiului Sam de a paşi pe pământul lui, căruia i se mai zicea şi al făgăduinţei. Se vedea peste ceva ani, emoţionat, depunând jurământ sub steaguri cu stele şi dungi la primirea cetăţeniei americane. Cărţile de călătorie pe care le căuta erau, în majoritate, ale celor care o văzuseră acasă la ea. America Ogarului Cenuşiu sau Frumoasa Adormită erau citite şi răscitite. S-a apucat, spre 25 de ani, să înveţe engleza. În mai 85 a ajuns la doi paşi şi o cursa de autobuz Dubrovnik-Trieste de lumea liberă. L-a întors din drum dragostea si plânsetul celei rămase acasă. Nu i-a părut rău de întoarcere. A rămas doar cu întrebarea, niciodată răspunsă, despre ce s-ar fi ales de el. S-a lipit şi mai tare de radioul care îi aducea veşti despre ea şi muzica pe care o ascultau oamenii ei. Country şi rock’n roll, jazz standards şi gospel, amestecate printre ştirile despre Ronald Reagan sau relatările audio ale artificiilor de la sărbătorirea a două sute de ani de la sosirea statuii franţuzeşti în acelaşi port pe care el îl ştia din visul nopţii trecute şi din cel de acum două săptămâni. Born in the USA sau Proud To Be An American erau cântece aţâţătoare de dorinţe oricum exacerbate de regimul care îl ţinea captiv fără vină.

Când regimul din ţară lui s-a schimbat şi a avut primul paşaport, şi-a spus că America poate să mai aştepte. Încet, încet, America trecea într-un fel de semi-uitare, într-o culoare albă-albăstruie ca munţii îndepărtaţi la care te-ai duce dacă n-ai avea atâta treaba. Ca o fosta mare dragoste eclipsată de cea nouă pe care o cultivi cu prioritate chiar dacă te dezamăgeşte în fiecare zi. Fosta dragoste începea să-şi dezvăluie şi defectele, unul câte unul. America îmbătrânise. Reagan era fascinant, Bush nu-i spune nimic. Modul de viaţă american era idealul, acum a devenit un pic limitat şi prostesc. Coca Cola era licoarea zeilor, acum e doar o poşircă nesănătoasă. America era fiinţa care răspândea democraţie şi libertăţi în lumea mare, acum pare un pic arogantă şi foarte însetată de petrol. Trecute erau vremurile când ar fi plecat către ea „şi pe jos”. Acum, când i-ar fi infinit mai uşor s-o viziteze, n-o face. Nici măcar vreun sentiment al datoriei pentru cea care, într-un fel, i-a încălzit lunga noapte geroasă a tinereţii de dincoace de zăbrelele comuniste, nu-l mai urneşte. Probabil că nici nu mai speră că noul amor se va ridica vreodată la înălţimea aşteptărilor lui. Doar că, între timp, sfâşiat între cele două dezamăgiri, a cam îmbătrânit şi crede că nimic nu-l mai poate seduce. Sau doar a obosit un pic.