My America. Then and now

În anii aceia America îi ocupa o foarte mare parte din gânduri şi vise. De zi şi de noapte. Noaptea visa, repetat şi invariabil, că ajungea, întotdeauna cu vaporul, în portul New Yorkului, o vedea pe Miss Liberty şi se trezea întotdeauna înainte de a călca terra ferma. Ziua făcea planuri marte de evadare, de traversare a Dunării, de ascuns în camioane sau vapoare şi socotea cât timp ar trebui să petreacă prin lagărele de refugiaţi europene de la Treiskirchen sau Latina, înainte de a primi aprobarea unchiului Sam de a paşi pe pământul lui, căruia i se mai zicea şi al făgăduinţei. Se vedea peste ceva ani, emoţionat, depunând jurământ sub steaguri cu stele şi dungi la primirea cetăţeniei americane. Cărţile de călătorie pe care le căuta erau, în majoritate, ale celor care o văzuseră acasă la ea. America Ogarului Cenuşiu sau Frumoasa Adormită erau citite şi răscitite. S-a apucat, spre 25 de ani, să înveţe engleza. În mai 85 a ajuns la doi paşi şi o cursa de autobuz Dubrovnik-Trieste de lumea liberă. L-a întors din drum dragostea si plânsetul celei rămase acasă. Nu i-a părut rău de întoarcere. A rămas doar cu întrebarea, niciodată răspunsă, despre ce s-ar fi ales de el. S-a lipit şi mai tare de radioul care îi aducea veşti despre ea şi muzica pe care o ascultau oamenii ei. Country şi rock’n roll, jazz standards şi gospel, amestecate printre ştirile despre Ronald Reagan sau relatările audio ale artificiilor de la sărbătorirea a două sute de ani de la sosirea statuii franţuzeşti în acelaşi port pe care el îl ştia din visul nopţii trecute şi din cel de acum două săptămâni. Born in the USA sau Proud To Be An American erau cântece aţâţătoare de dorinţe oricum exacerbate de regimul care îl ţinea captiv fără vină.

Când regimul din ţară lui s-a schimbat şi a avut primul paşaport, şi-a spus că America poate să mai aştepte. Încet, încet, America trecea într-un fel de semi-uitare, într-o culoare albă-albăstruie ca munţii îndepărtaţi la care te-ai duce dacă n-ai avea atâta treaba. Ca o fosta mare dragoste eclipsată de cea nouă pe care o cultivi cu prioritate chiar dacă te dezamăgeşte în fiecare zi. Fosta dragoste începea să-şi dezvăluie şi defectele, unul câte unul. America îmbătrânise. Reagan era fascinant, Bush nu-i spune nimic. Modul de viaţă american era idealul, acum a devenit un pic limitat şi prostesc. Coca Cola era licoarea zeilor, acum e doar o poşircă nesănătoasă. America era fiinţa care răspândea democraţie şi libertăţi în lumea mare, acum pare un pic arogantă şi foarte însetată de petrol. Trecute erau vremurile când ar fi plecat către ea „şi pe jos”. Acum, când i-ar fi infinit mai uşor s-o viziteze, n-o face. Nici măcar vreun sentiment al datoriei pentru cea care, într-un fel, i-a încălzit lunga noapte geroasă a tinereţii de dincoace de zăbrelele comuniste, nu-l mai urneşte. Probabil că nici nu mai speră că noul amor se va ridica vreodată la înălţimea aşteptărilor lui. Doar că, între timp, sfâşiat între cele două dezamăgiri, a cam îmbătrânit şi crede că nimic nu-l mai poate seduce. Sau doar a obosit un pic.