sâmbătă, 5 ianuarie 2008

My America. Then and now

În anii aceia America îi ocupa o foarte mare parte din gânduri şi vise. De zi şi de noapte. Noaptea visa, repetat şi invariabil, că ajungea, întotdeauna cu vaporul, în portul New Yorkului, o vedea pe Miss Liberty şi se trezea întotdeauna înainte de a călca terra ferma. Ziua făcea planuri marte de evadare, de traversare a Dunării, de ascuns în camioane sau vapoare şi socotea cât timp ar trebui să petreacă prin lagărele de refugiaţi europene de la Treiskirchen sau Latina, înainte de a primi aprobarea unchiului Sam de a paşi pe pământul lui, căruia i se mai zicea şi al făgăduinţei. Se vedea peste ceva ani, emoţionat, depunând jurământ sub steaguri cu stele şi dungi la primirea cetăţeniei americane. Cărţile de călătorie pe care le căuta erau, în majoritate, ale celor care o văzuseră acasă la ea. America Ogarului Cenuşiu sau Frumoasa Adormită erau citite şi răscitite. S-a apucat, spre 25 de ani, să înveţe engleza. În mai 85 a ajuns la doi paşi şi o cursa de autobuz Dubrovnik-Trieste de lumea liberă. L-a întors din drum dragostea si plânsetul celei rămase acasă. Nu i-a părut rău de întoarcere. A rămas doar cu întrebarea, niciodată răspunsă, despre ce s-ar fi ales de el. S-a lipit şi mai tare de radioul care îi aducea veşti despre ea şi muzica pe care o ascultau oamenii ei. Country şi rock’n roll, jazz standards şi gospel, amestecate printre ştirile despre Ronald Reagan sau relatările audio ale artificiilor de la sărbătorirea a două sute de ani de la sosirea statuii franţuzeşti în acelaşi port pe care el îl ştia din visul nopţii trecute şi din cel de acum două săptămâni. Born in the USA sau Proud To Be An American erau cântece aţâţătoare de dorinţe oricum exacerbate de regimul care îl ţinea captiv fără vină.

Când regimul din ţară lui s-a schimbat şi a avut primul paşaport, şi-a spus că America poate să mai aştepte. Încet, încet, America trecea într-un fel de semi-uitare, într-o culoare albă-albăstruie ca munţii îndepărtaţi la care te-ai duce dacă n-ai avea atâta treaba. Ca o fosta mare dragoste eclipsată de cea nouă pe care o cultivi cu prioritate chiar dacă te dezamăgeşte în fiecare zi. Fosta dragoste începea să-şi dezvăluie şi defectele, unul câte unul. America îmbătrânise. Reagan era fascinant, Bush nu-i spune nimic. Modul de viaţă american era idealul, acum a devenit un pic limitat şi prostesc. Coca Cola era licoarea zeilor, acum e doar o poşircă nesănătoasă. America era fiinţa care răspândea democraţie şi libertăţi în lumea mare, acum pare un pic arogantă şi foarte însetată de petrol. Trecute erau vremurile când ar fi plecat către ea „şi pe jos”. Acum, când i-ar fi infinit mai uşor s-o viziteze, n-o face. Nici măcar vreun sentiment al datoriei pentru cea care, într-un fel, i-a încălzit lunga noapte geroasă a tinereţii de dincoace de zăbrelele comuniste, nu-l mai urneşte. Probabil că nici nu mai speră că noul amor se va ridica vreodată la înălţimea aşteptărilor lui. Doar că, între timp, sfâşiat între cele două dezamăgiri, a cam îmbătrânit şi crede că nimic nu-l mai poate seduce. Sau doar a obosit un pic.

4 comentarii:

mesajinsticla spunea...

Eu am fost. Si maine daca m-ar suna cineva sa ma mai duc, mi-as face bagajele fara sa clipesc. Pentru ca e fascinanta.
Eu zic ca merita sa te duci, fie si numai pentru a-ti confirma sau infirma imaginea ei de acum. Oricum fiecare calatorie ne imbogateste putin spiritual.

Aida B spunea...

parca speranta murea ultima, nu curiozitatea!
sa se duca, ca sa aiba de unde sa se intoarca...

Anonim spunea...

Poate e mai bine asa, ca dezamagirea a venit indirect si nu pe propria piele...Cum se intampla adeseori, dragostea vede doar ce vrea (/poate) sa vada si trezirea la realitate e destul de dura. (Sunt lucruri pe care le iubesc aici dar sunt si lucruri cu care nu reusesc sa ma obisnuiesc.) Pentru ca prima poveste de dragoste sa se termine frumos cred ca ar fi trebuit ca el sa se schimbe destul de mult. Imi e greu sa cred ca in visele lui apareau banii, contractele ferme, viata mai grea (fata de cea a cetatenilor americani) de imigrant sau de minoritar, planificarea pragmatica a viitorului...atat de prezente in viata din State. Poate ca era dispus sa se schimbe, poate nu...doar el stie.

Cele doua iubiri sunt totusi diferite. In una e mai multa minte in cealalta mai multa inima. Presupun ca si dezamagirile difera...Oricum nici una dintre iubiri nu poate fi (re)gasita cumparand bilete de la o agentie de voiaj. Fragmente din ele se gasesc peste tot doar ca trebuie cautate cu grija.

Nicu Panaitescu spunea...

Mesajinsticla, probabil ca am sa ma duc odata... In nici un caz la Vegas dar neaparat la Grand Canyon...

Aida, si intoarcerea este o experienta :)

Claudia, cred ca ai dreptate. De aceea am zis ca nu-mi pare rau de intoarcere. Sunt 80% convins ca America e croita pe masura celor mai puternici decat mine. Dar atunci nu stiam asta, iar daca as fi plecat cale de intoarcere nu era. Cine stie, poate America m-ar fi facut mai puternic... Am citit pe la tine ca sunteti acolo sa invatati si planul e sa te intorci. Vezi tu pana la urma... :) Pana atunci, ai grija de copii si, asa cum scriam si la tine, multumiri pentru mentiunea din blogroll! :)