Srbija

Cand am plecat spre America, (fara sa ajung vreodata acolo), proiectul meu de calatorie trecea prin Iugoslavia. Era prima mea calatorie dincolo de hotarele Romaniei, iar Iugoslavia era singurul culoar terestru catre viza americana. Aveam 25 de ani si o mare dorinta de a scapa de tara mea blestemata. Mai blestemata atunci decat acum. Ce-am gasit dincolo de Dunare, la Belgrad, la Sarajevo sau la Dubrovnik mi-a placut foarte tare. Incepand cu chioscurile de ziare unde gaseai reviste cu coperti multicolore si tigari americane, trecand peste vitrinele magazinelor si casele frumoase care se construiau, si pana la pamantul necolectivizat si lucrat cu tractoare proprietatea taranilor-fermieri si nu ale vreunui colhoz. Totul era foarte diferit de cenusiul de acasa. Tito murise de exact 10 ani si, cat traise, lasase oamenilor cel putin libertate de miscare, de a munci in Germania sau Suedia si de a se intoarce cu niscai bani din care sa-si cumpere acele tractoare si sa construiasca frumos. Oamenii erau mai senini si mai optimisti decat acasa la mine. Eu insami eram, dintr-o data, mai senin. Cred ca cele 14 zile cat a durat sejurul am baut doar Coca Cola si ceva bere Tuborg. Aceste lucruri, atat de banale acum, ca si faptul ca vedeai jeans in vitrine, erau pentru noi chestii literalmente din alta lume. In tara pe care o lasasem in urma puteai sa vezi aceste „delicii” in asa-numitele „shopuri” ascunse prin holurile hotelurilor si de unde puteau cumpara doar cei care detineau legal valuta forte. Adica strainii si cativa romani care muncisera pe santierele din Libia sau Iraq.

Am mers din nou, cam pe acelasi traseu, dupa ce Iugoslavia se rupsese in cele cinci bucati (in prezent sase), la cateva saptamani dupa ce avioanele NATO facusera ceva treaba pe-acolo. Am vazut cladiri inalte din Belgrad partial daramate si arse, poduri rupte si contorsionate de bombele pacificatoare, case noi din Bosnia slutite de gloante, arse si abandonate, podul stravechi de la Mostar distrus, panouri cu fotografii de oameni ucisi la Dubrovnik si mai multi militari decat civili pe strazile si in cafenelele din Sarajevo. Multe uniforme americane dar si italiene sau ale altor natii. Sarbii, care in urma cu 15 ani erau senini si optimisti, erau acum posomorati, suspiciosi (patrule inarmate ma cautau de arme in portbagaj la fiecare 20 de kilometri), vindeau benzina pe marginea drumului in bidoane de plastic si ma certau cu blandete pentru ca i-am ajutat, chiar si indirect, pe americani sa-i bata.

Astazi, privind de la distanta, vad o Serbie rupta din nou intre alternative sfasietoare si incertitudini. Vointa albanezilor si a vestului de a vedea Kosovo rupt si, probabil, alipit Albaniei se contrapune sentimentului sarbilor de pierdere ireparabila. Kosovo contine, pe langa putinii sarbi ramasi, vechi manastiri sarbesti cu calugarii pravoslavnici aferenti, contine Kosovo Polije cu batalia de unde sarbii isi revendica identitatea si dainuirea istorica chiar daca au fost batuti de turci. Pe de alta parte, exista, desigur, o mare parte din populatie care ar fi dispusa sa renunte la Kosovo de dragul europenizarii Serbiei si a avantajelor decurgand de acolo. Cred ca alegerile prezidentiale care opun in turul al doilea un nationalist pro rus unui moderat vor hotara in mare parte ce se va intampla in Serbia si in Balcani in viitor. Europa constientizeaza cumva asta dar reactioneaza stangaci si tarziu incercand sa cumpere voturi pentru Tadici cu desfiintarea vizelor si alte dulcegarii. De ce nu s-au gandit mai devreme? De ce n-au miscat un deget macar inainte de turul intai? De idioti! Pentru ca Uniunea nu are o politica externa coerenta si nu va avea una multa vreme de aici incolo. Uniunea a populat Bruxellesul, Strassbourgul si alte locuri frumoase cu foarte multi functionari pe care ii plateste cu bani multi si care invart hartii, scormonesc indelung dupa paragrafe in stufarisul legislativ european sufocant, discuta principii si socializeaza pe la sindrofii. Cand vine vremea deciziilor importante (tratate constitutionale sau butoaie cu pulbere balcanice), este impotenta si se pierde in detalii. M-as bucura foarte tare daca vointa majoritara din Uniune in favoarea independentei Kosovo s-ar dovedi una inteleapta si ar duce la liniste mai multa in Balcanii de vest. Dar ma tem ca, daca aceasta decizie nu va fi insotita de o politica accelerata de integrare a Serbiei (odata cu Croatia), nationalismul sarb, care nu este mort, impreuna cu ceva sprijin rusesc, poate inca sa provoace multa tulburare si suferinta in regiune. Iar pe alde Karadjici si Mladici vor putea sa-i incatuseze si sa-i pedepseasca mai usor dupa o eventuala aderare a Serbiei. Altfel cei doi si cei care-i divinizeaza, de-abia asteapta sa iasa din adaposturi si sa faca ce stiu ei cel mai bine. Ruperea Republicii Srpska din Bosnia ar fi raul cel mai mic si doar un posibil inceput pentru alte grozavii. Iar jocurile le-ar face tot americanii si rusii (cu alt raport de putere decat acum 9 ani) peste capul unei Europe infantile, anemice si dezbinate si peste suferinta unor oameni, mai mult, mai putin sau deloc vinovati de nationalisme si ignorante istorice.

Luand-o foarte personal, ma intreb daca, la vara, cand multe din necunoscutele de acum se vor fi clarificat poate, in bine sau in rau, voi putea sa ma tin de planul meu de calarie catre sud-vest, a carui prim segment este prin Serbia catre coasta Adriaticii intre Kotor si Split, de unde un ferry ma trece garla spre Ancona. Si n-as vrea sa schimb asta, fie si doar pentru a vedea din nou fetzele sarbilor. De parca as putea sa citesc viitorul pe acele fetze...

Spider Bill

Am invatat cateva lucruri la varste care ar putea fi considerate tarzii pentru a le deprinde bine si a-mi fi folositoare. Am inceput sa descifrez engleza dupa 25 de ani si n-am prea avut ocazia s-o exersez in conversatii scrise sau vorbite pana pe la 37 – 38. Permis de conducere de-abia la 33, iar cu computerele si sistemele lor de operare m-am intalnit tot tarziu si n-am depasit niciodata stadiul de utilizator. Nu ma plang, ba chiar, la sugestia unui prieten de-al meu, am invatat sa cred ca am fost chiar un pic norocos, daca ma gandesc la oameni din generatia mea cu care am mers la aceeasi scoala si pentru care calculatorul nu este mai mult decat o masinarie dusmanoasa care rapeste munca oamenilor harnici lasandu-i fara slujbe, iar limbile straine sunt un moft total nefolositor.
Astea toate si multe altele au venit natural si la varste mici pentru copiii mei si-ai vostri. Probabil ca lor li se adreseaza Bill Gates in articolul scris pentru ultimul Business Magazin. Cu cinismul paianjenului care tese panza groasa in jurul victimei, imi spune Bill cum, in maxim 10 ani, voi fi inconjurat de un fel de retea foarte densa de hardware, software si multimedia „in birou si acasa, in masina, in magazine, restaurante si spatii publice. Vom avea acces la capacitatea de calcul a unei game variate de dispozitive, profitand adeseori de prezenta ecranelor si suprafetelor de proiectie din apropierea noastra. Intre timp, proliferarea centrelor foarte mari de date si omniprezenta in crestere a retelelor de acces la Internet in banda larga vor crea o tesatura continua de informatii si capacitati de calcul ce se intinde intre viata noastra de la birou si de acasa, de oriunde, din orice loc ne vom afla.” Lucruri stiute dar care, venind de la un om care stie, imi suna sufocant si foarte, foarte stresant! Sau poate am eu o zi mai proasta...

Si mai departe: “...incepem sa vedem aparand interfete care incorporeaza vorbire, scris de mana, vedere, atingere si gesturi” Scris, vedere, gesturi, ok, asta facem deja cu mesajele noastre zilnice, webcamuri si emoticonuri . Dar daca Bill vorbeste de ele la viitor inseamna ca astea toate sunt doar un inceput rudimentar si nici nu stim ce ne-asteapta! Cum va fi cu atingerea... asta poate fi ceva de vazut!
Spre sfarsit Bill aluneca spre banal: “Aceste noi cai de transfer a informatiei vor avea un impact revolutionar, nu numai asupra modului in care interactionam cu tehnologia, ci si asupra modului in care interactionam unii cu altii”. Nimic nou aici... De fapt textul in intregime nu ne spune cine stie ce noutati. De-aia zic ca felul in care l-am perceput eu si imaginea de pradator a domnului Gates se poate datora doar unei zile mai proaste pe care tocmai o am.

La sfarsitul lecturii, lasand gluma la o parte, m-am intrebat daca atmosfera de peste 10 ani, intesata de toate prezicerile lui Bill devenite realitate, o sa-mi placa. Si daca voi mai fi eu in stare sa ma adaptez. Pentru ca, nemilos dar grijuliu, Bill ma avertizeaza ca schimbarile urmatorilor 10 ani vor fi incomparabil mai mari decat ale ultimilor 30! Iar daca ma uit in urma si vad cum a evoluat curba schimbarilor in domeniu, n-am nici un motiv sa nu-l cred. Or, teoretic, capacitatea mea de adaptare scade odata cu varsta. Pentru prima oara imi pun aceste intrebari in acest fel. Si asta poate fi un semn de inceput de neadaptare si de „prea tarziu”. Dar daca nici copiilor mei n-o sa le placa?! Nu ma intreb ce-or sa scrie ei in blogurile lor cand vor fi de varsta mea, pentru ca bloguitul nostru patetic va fi preistorie, iar, daca bunul obicei al zambetului se va fi pastrat pana atunci, vor zambi un pic cand vor gasi, uitate pe vreun server, texte de felul astuia.

Lumina de gaz

Lampa cu gaz, „de opt focuri”, trebuia aprinsa inainte de lasarea deplina a intunericului. Si nu era o treaba simpla cum ar fi apasarea intrerupatorului de la voi din dormitor. Era de vazut daca nivelul gazului din lampa era suficient, aveai de sters sticla de lampa cu hartie de ziar invartita inauntru-i cu varful unui fus, incet si cu mare grija sa n-o spargi, sa ridici un fel de capison de tabla si tai cu foarfeca un pic din terminatia fitilului arsa in seara precedenta. Dea-bia atunci o aprindeai si puneai, pe rand, la loc, capisonul si sticla de lampa. Reglai inaltimea fitilului si, implicit intensitatea luminii, cu ajutorul unei rotite cu zimti asezate intotdeauna in dreapta si, in sfarsit, urcai lampa in cuiul sau din perete.

Ritmul acestui ritual, ca si al vietii de atunci, era natural si nu trebuia sa stai cu ochii pe ceas. Lumina si intunericul, verile si iernile, aratul si cositul, iesitul urzicilor si taiatul porcului erau de-ajuns ca repere. Nu existau termene, ore fixe de intalniri, dead-lines sau alte cele. Nu trebuia sa te grabesti nicaieri. Timpul se scurgea incet, cu pas omenesc. Reperele zilei erau putine si fixate de mesele familiei, de hranirea animalelor si de pozitia soarelui pe cer. Daca te lasai transportat de reverii, lecturi sau de o siesta mai lunga, ograda avea grija sa zbiere, sa mugeasca, sa cotcodaceasca ca un reminder avant la lettre si sa-ti aduca aminte ca soarele este „la un harag de deal”. Deci ai face bine sa te misti un pic. Inainte de aprinsul lampii de opt focuri. Ori de cinci sau doispe, functie de ce consum iti permiteai...

And then?

Have you ever felt like the biggest jerk of them all, when you can't love back someone that loves you? When your heart hangs like a stone in your chest and you're not even able to say something in order to comfort that someone for a while. When words refuse to be spoken even though you remember that, sometimes in the past, you have been there yourself, waiting for a miracle exactly like she or he is waiting right now. Waiting and ignoring that the other one is not that fucking miracle performer you were expecting her or him to be. Then what?

Leapsa de aducere aminte

Leapsa grea de la Aida care vrea sa-mi testeze memoria afectiva sau e curioasa sa afle originile marii mele culturi muzicale :)) De care muzici ascultau parintii mei… Pai, nepoata draga, la mine e mai greu... Pentru ca eu sunt om in etate si daca excludem din timpurile alea cantecul pasarelelor si vuietul vantului sau al paraielor, cand veneau mari, restul e improvizatie.
Hai sa vedem... Exista in casa bunicilor mei un patefon. Un fel de valijoara mica, couleur bordeaux, cu colturile intarite cu decoratiuni metalice, cu manivela si discuri. Sau placi. Nu din vinilul ala destul de flexibil al pick-upurilor de mai tarziu ci dintr-un fel de ebonita tare si groasa. Nu descriu si interiorul masinariei, chiar daca l-am cunoscut in cele mai mici amanunte cand am ramas odata singur si am demontat tot. Spun doar ca, dupa operatiune, scula a ramas inutilizabila, iar discurile s-au transformat in frisbbies pentru ca, in final, sa se sparga. Nu stiu sa dau nume de artisti inregistrati pe acele placi, eram prea mic pentru a-mi aminti, dar stiu ca, la momentul interventiei mele fatale in maruntaiele monstrului, s-a pomenit ceva de faptul ca bunicul si maica-mea muncisera aproape o vara intreaga pe la o ferma viticola de la Odobesti pentru banii necesari achizitiei. Ulterior am fost foarte ispitit sa operez si pe patefonul vecinilor nostri, unul negru si cu acea placuta cu catelul care asculta "His Master's Voice".
N-am reusit pentru ca n-am ramas niciodata singuri, eu si patefonul. Au trecut niste ani pana cand s-a auzit in casa si alta muzica in afara de cantecele pe care le canta maica-mea in timp ce migalea, cu acul sau razboiul de tesut si la lumina lampii cu gaz, lucruri care acum s-ar chema arta populara. Prin 1966 ai mei au cumparat un „tranzistor” adica un radio minuscul cu baterii si husa din piele maron. Zefir se chema, iar muzica populara avea mare trecere la parintii mei. O gramada de Marii si toate oltence: Maria Lataretu, Maria Ciobanu, Maria Cornescu sunt doar trei dintre ele. Ileana Constantinescu, Ileana Sararoiu, Benone Sinulescu si cati altii. Acesta din urma ii placea si tatalui meu fiind originar din vecinatatea satului unde se nascuse si el, sat a carui nostalgie a purtat-o cu el tot timpul vietii. Sigur ca, din prestatia „tranzistorului”, eu preferam alte cele. Nu stiu de ce si de unde mi-a venit, dar eu ascultam cu mult mai multa placere Adriano Celentano si Dan Spataru, Engelbert Humperdink si Tom Jones. Oricum, la cei 6-7 ani pe care-i aveam l-am iubit pe Celentano si dupa el pe o gramada de alti italieni frumos cantatori. Mai incolo Abba si Boney M. dar si Pink Floyd si Deep Purple au fost unii din muzicantii tineretii mele. Parintii mei au ramas la muzica populara din care va dau si voua o mostra. Una care imi place si mie, ca meloman confuz si fara gusturi bine definite ce sunt.

Iata ca, vorbind de muzica parintilor mei, am vorbit mai mult de muzica copilariei proprii. Dar o sa ma iertati, dat fiind ca aceasta coincide cumva cu muzica parintilor multora dintre voi, dragi copii... :)
Forward leapsa la PeculiarShe, Cristian si Morar. Macar unu' de ar scrie, pentru ca mi-s dragi si m-ar interesa amintirile lor.

My America. Then and now

În anii aceia America îi ocupa o foarte mare parte din gânduri şi vise. De zi şi de noapte. Noaptea visa, repetat şi invariabil, că ajungea, întotdeauna cu vaporul, în portul New Yorkului, o vedea pe Miss Liberty şi se trezea întotdeauna înainte de a călca terra ferma. Ziua făcea planuri marte de evadare, de traversare a Dunării, de ascuns în camioane sau vapoare şi socotea cât timp ar trebui să petreacă prin lagărele de refugiaţi europene de la Treiskirchen sau Latina, înainte de a primi aprobarea unchiului Sam de a paşi pe pământul lui, căruia i se mai zicea şi al făgăduinţei. Se vedea peste ceva ani, emoţionat, depunând jurământ sub steaguri cu stele şi dungi la primirea cetăţeniei americane. Cărţile de călătorie pe care le căuta erau, în majoritate, ale celor care o văzuseră acasă la ea. America Ogarului Cenuşiu sau Frumoasa Adormită erau citite şi răscitite. S-a apucat, spre 25 de ani, să înveţe engleza. În mai 85 a ajuns la doi paşi şi o cursa de autobuz Dubrovnik-Trieste de lumea liberă. L-a întors din drum dragostea si plânsetul celei rămase acasă. Nu i-a părut rău de întoarcere. A rămas doar cu întrebarea, niciodată răspunsă, despre ce s-ar fi ales de el. S-a lipit şi mai tare de radioul care îi aducea veşti despre ea şi muzica pe care o ascultau oamenii ei. Country şi rock’n roll, jazz standards şi gospel, amestecate printre ştirile despre Ronald Reagan sau relatările audio ale artificiilor de la sărbătorirea a două sute de ani de la sosirea statuii franţuzeşti în acelaşi port pe care el îl ştia din visul nopţii trecute şi din cel de acum două săptămâni. Born in the USA sau Proud To Be An American erau cântece aţâţătoare de dorinţe oricum exacerbate de regimul care îl ţinea captiv fără vină.

Când regimul din ţară lui s-a schimbat şi a avut primul paşaport, şi-a spus că America poate să mai aştepte. Încet, încet, America trecea într-un fel de semi-uitare, într-o culoare albă-albăstruie ca munţii îndepărtaţi la care te-ai duce dacă n-ai avea atâta treaba. Ca o fosta mare dragoste eclipsată de cea nouă pe care o cultivi cu prioritate chiar dacă te dezamăgeşte în fiecare zi. Fosta dragoste începea să-şi dezvăluie şi defectele, unul câte unul. America îmbătrânise. Reagan era fascinant, Bush nu-i spune nimic. Modul de viaţă american era idealul, acum a devenit un pic limitat şi prostesc. Coca Cola era licoarea zeilor, acum e doar o poşircă nesănătoasă. America era fiinţa care răspândea democraţie şi libertăţi în lumea mare, acum pare un pic arogantă şi foarte însetată de petrol. Trecute erau vremurile când ar fi plecat către ea „şi pe jos”. Acum, când i-ar fi infinit mai uşor s-o viziteze, n-o face. Nici măcar vreun sentiment al datoriei pentru cea care, într-un fel, i-a încălzit lunga noapte geroasă a tinereţii de dincoace de zăbrelele comuniste, nu-l mai urneşte. Probabil că nici nu mai speră că noul amor se va ridica vreodată la înălţimea aşteptărilor lui. Doar că, între timp, sfâşiat între cele două dezamăgiri, a cam îmbătrânit şi crede că nimic nu-l mai poate seduce. Sau doar a obosit un pic.