Viata Fute Filmul sau Cel Mai Scurt Scurt-Metraj Ever

Aida ma indeamna sa scriu despre viata mea in cheie cinematografica. Imposibila misie, ca sa parafrazam un titlu cunoscut din domeniu. Eh, regizorul din mine doarme inca, asa ca o sa incerc eu, recuziter si masinist amarat si impostor, sa scriu macar un surogat de scenariu...

Zoom-out lent de pe lada de zestre fara decoratiuni, din lemn cafeniu si lucios de la vechime si fumul de lemn de fag care umple odaia iarna cand se aprinde focul si soba e rece. In cadrul astfel largit se vede o pereche de picioare de copil, fara incaltari, care lovesc usor, cu calcaiele, lemnul lazii. Lumina de gaz slaba, cateva contururi galbene, palpaitoare, anima oarecum spatiul intunecat. In fundal tipete, injuraturi, cuvinte grele, acuzatii ucigatoare, planset de femeie batuta. O picatura, ca de apa, cade pe degetul mijlociu al piciorului drept care nu e aliniat cu celelalte degete. E denivelat si cauta catre pamant ca si cand nu s-ar simti bine in mijlocul celorlalte. Un deget ciudat, stingher, neadaptat. Zgomotul din off se atenueaza, ceeace face ca plansul pierit si sughitat al copilului care nu se auzise pana atunci, sa ocupe coloana sonora. Camera urca lent, gambe de copil, genunchi de copil, palmele ascunse sub coapse de copil, pieptul de copil cu acea forma a toracelui atins de rahitism si... backgroundul format de un peretar tesut in casa, cu flori si frunze mari, colorate prea viu. Peretarul kitchos continua neintrerupt si acolo unde ar trebui sa se afle fata copilului. Copilul nu are fatza! Camera coboara din nou si face zoom-in pe acelasi deget mijlociu al piciorului drept, acel deget nealiniat care acum e ud complet si pe care continua sa cada cate o picatura ca de apa. Aici spectatorii, care si ei fac parte din distributie, se intreaba in cor: „daca copilul n-are fata, de unde ochii, de unde lacrima...?!”
40 years later
Deget mijlociu de picior drept cu conformatie schimbata, cu par dizgratios crescut pe falange, indreptat tot spre pamant dar mai discret. Degetul e udat de niste valuri care tot vin si se tot duc peste o plaja cu pietre marunte. Zoom out, gambe de adult, urmele rahitismului inca se vad deasupra unui abdomen nu obez dar evident sedentar, background mediteranean paradisiac pe care, de data asta, fata de adult trist si macinat de meschinarii se profileaza clar. Aceasta a doua si ultima scena se va filma din elicopter si cadrul se va largi pana va cuprinde toata coasta, toata planeta, tot universul. Este treaba regizorului, a operatorului si a celor de la efecte speciale sa arate ca, din acest cadru larg, au disparut toti oamenii de caracter si au ramas doar cei rai. Iar personajul trist de pe plaja nu este o exceptie.
Titlu al filmului, deloc original si mult prea lung, va fi: „If you say you’re happy, then why the hell are you so sad?!”

Later edit (tot cinematografic):

Aseara, inainte de finala Champions League, la TVR2 un documentar deja inceput demult mi-a atras atentia. Era vorba despre personajul meu! Ziceau acolo niste oameni destepti despre cantitatea de stres acumulata in copilarie si cum se reflecta ea in puterea ulterioara a adultului de a face fata situatiilor stresante, de a se descurca in relatiile de cuplu si profesionale, de a se adapta unei lumi si unui mediu care nu intotdeauna sunt prietenoase. Un expert interpreta niste fotografii unde oameni diferiti, in diferite imprejurari, zambeau sau incercau sa zambeasca. Erau acolo zambete naturale si frumoase si erau si altfel de zambete: chinuite, defensive... Zambetele eroului din filmul meu. In interviurile din film posesorii acestor din urma zambete isi aminteau despre certuri si violenta intre parinti, despre asteptari mari ale tatilor la inaltimea carora ei nu s-au ridicat niciodata, despre lipsa oricarei vorbe bune si a oricarui semn de afectiune paterna.