Afara-i vopsit gardu'...

De ani de zile auzim si citim de o lucrare mare care va face Piata Unirii din Focsani o piata nemaivazut de frumoasa, motiv de mare mandrie pentru locuitorii urbei si atractia turistica principala a Romaniei europene. Ei bine, cu vreo trei luni inainte de alegerile locale, norocoasa firma care se va ocupa de implinirea viselor noastre a montat un gard metalic imprejmuitor care impiedica accesul catre o gramada de locatii centrale si face lumea sa mearga pe carosabilul celui mai aglomerat bulevard al Focsaniului.Vreo luna mai tarziu...

Firma cu noroc (si cu contract) incepe vopsirea gardului din tabla zincata. Se aplica un strat de vopsea albastra la exterior.

Dupa alte cateva saptamani...

Constructorul contractant se gandeste sa vopseasca si la interior. De data asta in galben. N-au terminat inca. Intre timp, dincolo de gard, piata arata tot ca dupa bombardament, nimic din ce inseamna lucrari efective n-a inceput, iar pietonii continua sa mearga pe unde merg masinile.

Ce inteleg eu de aici:
Adiministratia locala este idioata daca crede ca gardul si necazurile pietonale care decurg din el le vor aduce voturi. Iar daca n-ar crede asta nu stiu de ce ar fi permis punerea in picioare a gardului cu luni inainte de inceperea lucrarilor propriu-zise.
Administratia locala este oarba sau complice cu firma cu care a semnat contractul pentru ca altfel ar fi mai atenta pe ce se cheltuie banii. Tabla zincata este zincata pentru a rezista la coroziune si NU E NEVOIE SA FIE VOPSITA!!! Daca este oarba ar fi timpul ca vreo Curte de Conturi sa le deschida ochii. Personal cred ca nu e oarba ci e putred de corupta. Mi-e mai usor sa vad ca furatul din bani publici se face de doua ori: odata la tabla si inca odata la vopsea. Numai dupa aia la manopera. Eh, si probabil asta va fi doar aperitivul pentru rotunjirea costurilor de campanie electorala... Dupa aceea, atunci cand vor veni pick-hammerele si betoanele va fi adevaratul festin! Pentru constructor si pentru prietenii lor primari, consilieri si ce mai sunt ei... Prada trebuie impartita corect, iar noi astia din prima provincie europeana a Romaniei chiar suntem oameni corecti si seriosi. Pai ce, ne jucam?!

Viata Fute Filmul sau Cel Mai Scurt Scurt-Metraj Ever

Aida ma indeamna sa scriu despre viata mea in cheie cinematografica. Imposibila misie, ca sa parafrazam un titlu cunoscut din domeniu. Eh, regizorul din mine doarme inca, asa ca o sa incerc eu, recuziter si masinist amarat si impostor, sa scriu macar un surogat de scenariu...

Zoom-out lent de pe lada de zestre fara decoratiuni, din lemn cafeniu si lucios de la vechime si fumul de lemn de fag care umple odaia iarna cand se aprinde focul si soba e rece. In cadrul astfel largit se vede o pereche de picioare de copil, fara incaltari, care lovesc usor, cu calcaiele, lemnul lazii. Lumina de gaz slaba, cateva contururi galbene, palpaitoare, anima oarecum spatiul intunecat. In fundal tipete, injuraturi, cuvinte grele, acuzatii ucigatoare, planset de femeie batuta. O picatura, ca de apa, cade pe degetul mijlociu al piciorului drept care nu e aliniat cu celelalte degete. E denivelat si cauta catre pamant ca si cand nu s-ar simti bine in mijlocul celorlalte. Un deget ciudat, stingher, neadaptat. Zgomotul din off se atenueaza, ceeace face ca plansul pierit si sughitat al copilului care nu se auzise pana atunci, sa ocupe coloana sonora. Camera urca lent, gambe de copil, genunchi de copil, palmele ascunse sub coapse de copil, pieptul de copil cu acea forma a toracelui atins de rahitism si... backgroundul format de un peretar tesut in casa, cu flori si frunze mari, colorate prea viu. Peretarul kitchos continua neintrerupt si acolo unde ar trebui sa se afle fata copilului. Copilul nu are fatza! Camera coboara din nou si face zoom-in pe acelasi deget mijlociu al piciorului drept, acel deget nealiniat care acum e ud complet si pe care continua sa cada cate o picatura ca de apa. Aici spectatorii, care si ei fac parte din distributie, se intreaba in cor: „daca copilul n-are fata, de unde ochii, de unde lacrima...?!”
40 years later
Deget mijlociu de picior drept cu conformatie schimbata, cu par dizgratios crescut pe falange, indreptat tot spre pamant dar mai discret. Degetul e udat de niste valuri care tot vin si se tot duc peste o plaja cu pietre marunte. Zoom out, gambe de adult, urmele rahitismului inca se vad deasupra unui abdomen nu obez dar evident sedentar, background mediteranean paradisiac pe care, de data asta, fata de adult trist si macinat de meschinarii se profileaza clar. Aceasta a doua si ultima scena se va filma din elicopter si cadrul se va largi pana va cuprinde toata coasta, toata planeta, tot universul. Este treaba regizorului, a operatorului si a celor de la efecte speciale sa arate ca, din acest cadru larg, au disparut toti oamenii de caracter si au ramas doar cei rai. Iar personajul trist de pe plaja nu este o exceptie.
Titlu al filmului, deloc original si mult prea lung, va fi: „If you say you’re happy, then why the hell are you so sad?!”

Later edit (tot cinematografic):

Aseara, inainte de finala Champions League, la TVR2 un documentar deja inceput demult mi-a atras atentia. Era vorba despre personajul meu! Ziceau acolo niste oameni destepti despre cantitatea de stres acumulata in copilarie si cum se reflecta ea in puterea ulterioara a adultului de a face fata situatiilor stresante, de a se descurca in relatiile de cuplu si profesionale, de a se adapta unei lumi si unui mediu care nu intotdeauna sunt prietenoase. Un expert interpreta niste fotografii unde oameni diferiti, in diferite imprejurari, zambeau sau incercau sa zambeasca. Erau acolo zambete naturale si frumoase si erau si altfel de zambete: chinuite, defensive... Zambetele eroului din filmul meu. In interviurile din film posesorii acestor din urma zambete isi aminteau despre certuri si violenta intre parinti, despre asteptari mari ale tatilor la inaltimea carora ei nu s-au ridicat niciodata, despre lipsa oricarei vorbe bune si a oricarui semn de afectiune paterna.

Live blogging to Cluj and back. Via Valea Calugareasca

Vreo 15 ani n-am mai mers cu trenul si, dupa ce vineri m-am hotarat sa merg pe drum de fier la Cluj si mi-am luat bilete, ghinionul a lovit: deraiere la Valea Calugareasca urmata de imposibilitatea de a mai prinde trenul de noapte din Bucuresti catre Cluj. Bani restituiti in gara duminica, alte bilete cumparate luni. Cumparate greu si laborios pentru ca doamna a trebuit sa le faca de doua ori. Greu deoarece eu am omis sa-i spun ca, la bilete dus intors, trebuie sa-mi faca un discount si ea, probabil, face discounturi doar la cerere si rugaminti. Laborios pentru ca biletul asta era compus din vreo 4-5 cartonase care ieseau dintr-o imprimanta la intervale foarte lungi a caror durata era dictata de dificultatile doamnei cu tastatura si monitorul, ambele foarte dusmanoase.

Gara de Nord e altfel decat o stiam eu, s-au schimbat pavaje si sunt o gramada de fast-food-uri. La McDonalds anagajatii sunt cei mai lenti din toate McDonaldsurile prin care am fost, iar inauntru era, printre alti musterii, o familie foarte largita de tigani (ardeleni dupa port) care beau bere cumparata de pe peron si Sprite la 2 litri. Acum sunt in vagonul de dormit care o sa ma legene dulce pana la Cluj. Colegul meu de compartiment e foarte agreabil si mi-a povestit cat de frumos e la Istanbul. Zambeste frumos tot timpul, ceeace mi-as dori si mie. Dar se vede ca starea mea naturala nu e cea de zambet, oricat de mult mi-as dori. El merge pana la Oradea, si-a asezat frumos pantalonii pe umeras avand grija mare de dunga impecabila si a imbracat pentru noapte o camasa cu poale lungi brodata cu motive populare rosii. Business outfit & a hippie soul, I guess. Mi-am dorit si eu mai de demult o astfel de camasa (nu numai pentru dormit), dar fara broderii de ie. Cred ca este foarte racoroasa atat noaptea cat si ziua, ca sa nu mai vorbim de alte avantaje...

Sper acum sa si pot dormi pentru ca maine sa fiu bun de munca. Vorbim maine...
******************************************
N-am vorbit maine, adica ieri da’ dam inainte, tot live, azi. Noaptea care tocmai a trecut n-am avut acelasi noroc cu vagonul de dormit si cu tovarasul de cabina. Cred ca asta venea de la Oradea pentru ca, la urcarea mea, el dormea cu usa incuiata si, dupa batai lungi in usa, am simtit ca domnul era foarte suparat de deranj, chiar daca ocupase patul de jos al carui numar era scris pe biletul meu... Dezbracare rapida si catarare in patul de sus, incercare de a ma obisnui cu mirosul greu, temperatura mult prea ridicata si lipsa evidenta de oxigen. No bloody chance! Tras pantalonii, cautat conductorul care dormea deja inchis intr-o cabina. Raportat problemele de abuz/incalcare de teritoriu din partea celuilalt si lipsa de climatizare. Rezolvat prin schimbarea cabinei. Singur, racoare, bine! Il mai aud si acum pe conductor zicand: „Nu-i freon in instalatie, dom’le! Da’ ce dracu faceam io daca n-aveam cabina libera?! Inchipuiti-va!” Nu cred ca era vorba de freon. Ar fi fost de-ajuns sa mearga ventilatia, fara racire, atata timp cat afara era noapte si racoare... anyways, multumesc nashului care, chiar somnoros si ursuz, m-a ajutat.
******************************************
Acum navigam catre Focsani, bateria mea e la jumatate, priza de 220V n-are tensiune, exista o retea WiFi disponibila in tren dar degeaba... „access: local only”! Iar nashul n-are de gand sa treaca pe la noi sa mai intepe un bilet, sa mai primeasca o reclamatie un ciubuc, ceva... Da’ las ca postez cand ajung la Focsani... nu prea mai e live blogging asta, but I’ll just pretend. Important e sa trecem de Valea Calugareasca!
******************************************
Later on...: A venit nashu’! „Nu merge?!”, ma intreaba mirat. „Imediat ma uit eu la panou...” Ia sa vedem... Minutes passed, „Meergeeee???” mi se striga din capatul vagonului. „Nuuuu”, raspund io fara speranta. Si adaug: „Las-o asa, nashule, ca acum ajungem la Focsani...” De fapt n-am trecut nici de Valea Calugareasca... And my battery is running lower and lower... Dar macar acum sunt sigur ca nashul a umblat la panou: reteaua aia WiFi a disparut de tot!!!
******************************************
Even later... Coincidenta sau nu, exact cand am ajuns la birou, cortegiul funerar al fetei ucise la Valea Calugareasca tocmai trecea prin fata blocului unde avem biroul...

Copenhagen

Luni si marti seara am avut, printre discutii, pranzuri, mic dejunuri si cine cu sefii mei scandinavi, vreo doua ore si jumatate pentru mine. N-a fost, asadar, timp de relache si de vizitat orasul pe indelete. De la Karstrup pana in oras se merge foarte bine cu metroul. 30 DKK adica vreo 4 euro. E bine daca ma gandesc ca de la Fiumicino la Roma platesti 11. Preturile din aeroport seamana suparator cu cele de la Otopeni. Metroul de care ziceam n-are sofer, vatman, mecanic sau cum s-o numi. Vreun computer si niscai senzori printre sine comanda totul. Poza alaturata e facuta prin geamul din fata unde, in mod clasic, trebuia sa fie mecanicul. Hotelul a fost ireprosabil dar scump.Copenhaga pare un oras placut de trait in el. Curat, cu oameni frumosi si trafic de masini ultralejer. Frumusetea sanatoasa a danezilor si neaglomerarea traficului se datoreaza, cred, si faptului ca folosesc bicicleta cam la aceeasi scara cu olandezii. Marti dimineata m-am uitat pe geam si nu-mi venea sa cred cata lume mergea la munca pe biciclete. Piste dedicate lor sunt peste tot si sunt chiar practicabile. Roata de masina nu calca pe ele, poate si pentru ca danezii nu sunt romani. Bicicleta se foloseste pentru orice deplasare in oras, cumparaturi, iesire la carciuma, la picnic in parc,sau la teatru...In rest, zone pietonale si de shoping relaxat, canale, porturi si portulete garnisite cu restaurante pentru cei care vor un scaun moale si chelneri zambitori si cu caldaramul tare sub fund pentru cei care prefera sa-si ia berea de la alimentara in cantitati indestulatoare si s-o bea in companie pe trotuarul de vis-a-vis. Mici sirene triste si de neconsolat, parca pentru a contrabalansa aerul optimist al locuitorilor urbei. Danezii, conform statisticilor, sunt cei mai fericiti oameni ai planetei.Intoarcerea in tara mea a fost din nou cu zguduituri: In parcarea aeroportului, la terminalul de plecari, exista doua masinarii prevazute cu cate o fanta pentru plata cu cardul. Nu mergea nici unul. La iesire nu exista decat posibilitatea platii cash si eu n-aveam. Aproape o ora am fost sechestrat acolo si cu nervii tandari, pana cand cineva s-a gandit sa-mi faca o factura cu plata la 5 zile. Am platit-o ieri si-mi pare rau. Mai ales ca cineva foarte inteligent mi-a tras doua zgarieturi pe capota chiar in timpul parcarii pazite si platite cu cateva milioane de lei foarte vechi. Asa... ca sa nu uit de unde ma trag.

1 Mai motociclesc

E85 e drept si plicticos... In afara de viteza nimic excitant. Drumul spre Soveja e acceptabil. Curbele de la Valea Campului sunt numai bune de calarit dar se intind pe distanta foarte mica. De-aia le-am supus la suisuri si coborasuri sadice, perverse si repetate. Las' ca vine si randul Dolomitilor...!

Am mai fost si spre Mera (drumul e acceptabil dar cu capcane acolo unde l-au rupt apele acum trei ani si prin satele pline de animale...

Una peste alta a fost un 1 Mai bun, cu soare si asfalt uscat.