vineri, 9 ianuarie 2009

TT

Maiorul TT s-a nascut pe langa Zlatna acum vreo 60 de ani. In ultima decada de viata a Ceausescului era, spre deosebire de cei 60de procente „elemente mucitoresti” obligatorii din armata, unul din ofiterii care facusera liceu militar, scoala militara de ofiteri si academia militara si se specializase in chestii care fac mult rau: arme chimice si treburi incendiare. Lucra atunci pe la o unitate militara de pe Valea Buzaului. O ducea bine maiorul TT, castiga aproape sapte mii de lei pe luna si se apropia si de zece mii cand avea aplicatii si alte daraveli cazone mai solicitante.
Pe la mijlocul anilor 80 se afla la Urziceni unde, la camera de oaspeti a armatei, era cazata si o trupa de televiziune. Din cei aflati acolo, pe langa regizor, cameramani si altii, maiorul TT si-i aminteste pe Stefan Iordache si Ernest Maftei. Intr-una din seri gasca isi invita gazda, adica pe TT, la "Ciocarlia". Stia ca Ciocarlia era o carciuma infecta si s-a mirat foarte tare ca niste oameni asa de subtiri merg sa manance si sa bea tocmai acolo. Avea sa descopere in aceeasi seara niste incaperi si intrari separate pentru oameni deosebiti (militieni, activisti de partid si altii la fel). Alta viata, alta Ciocarlie! Discret, curat, carpetat. Cognac frantuzesc, whisky, Pepsi Cola. Gagici. Pe la mijlocul petrecerii, regizorul isi declara intentia de a realiza un film de televiziune in care va preaslavi tineretea revolutionara a tovarasului si a tovarasei Ceausescu. Maiorul TT, vazand moaca grava si formularile foarte respectuoase ale lingaului, n-are ce face si spune: „Domnilor, nu v-ati saturat sa schimonositi istoria poporului vostru prin falsificarea faptelor si nefaptelor acestor doi oameni?!” In cateva secunde lumea dimprejur s-a imputinat drastic, iar a doua zi maiorul TT era in camasa de forta la spitalul 9. De acolo l-au mutat intr-o rezerva a spitalului militar unde l-au adus rapid in stare vegetala. O secretara din ministerul sanatatii pe care familia o cunostea a fost salvarea. A fost, dupa un timp si cu ajutorul acelei femei, retransferat la spitalul 9 unde un doctor de treaba, cu origini italiene dupa nume, l-a repus oarecum in functiune. La catva timp, cand a spus unora din fostii camarazi ca ar vrea sa ceara reprimirea in armata, acestia i-au reconfirmat ca e nebun si l-au sfatuit sa nu se mai gandeasca la asta si sa se multumeasca cu norocul de a fi ramas viu.
Mai tarziu, in decembrie 89, maiorul TT cu imputernicire de la oamenii din satul in care locuia si care-l cunosteau, avea sa inlocuiasca, pentru foarte scurta vreme pe seful FSN din comuna - primarul comunist de pana atunci. A organizat lucrurile serios si militareste. Ochiul si mintea lui de catana educata aveau sa vada multe lucruri in lumina lor adevarata. Incendiul nocturn, fals dar foarte bine realizat vizual, din padurea de deasupra unitatii militare de la Unguriu, tuburile de cartus neinscriptionate gasite in locul de unde se trasese fara motiv cu o seara in urma, doamna ofiter de securitate care sofa una din masinile care faceau 8 – 10 curse pe zi intre Buzau si Parscov (masini cu numere de inmatriculare notate constiincios de tinerii sateni din subordinea maiorului TT) si care doamna, la fiecare cursa, aproviziona garzile patriotice inarmate de pe la raspantii cu stiri proaspete despre teroristii care se apropie (!), pe toate le-a vazut si le-a interpretat in cheie militara maiorul TT. Asta n-a convenit celor care inventau teroristi, carora nu le pasa cata lume moare inutil (cu cat mai multi, cu atat mai bine!) si care regizau lucrurile spre luarea puterii atat local cat si la Bucuresti. Fostul primar care dovedise cu varf si indesat in orele si zilele trecute ca isi doreste pentru el si-ai lui puterea locala, l-a omenit intr-o dimineata cu o cafea XXL. Dupa cateva minute rauri de transpiratie rece si dorinta de a ucide au pus stapanire pe trupul si mintea maiorului TT. Educatia din scoala despre chimicale, halucinogene si alte delicatese l-a oprit sa apese tragaciul. S-a ascuns in casa, iar cand a simtit ca iesirea afara nu mai constituie un pericol s-a dus si a demisionat din functia, oricum provizorie, de sef FSN pe comuna lui. Maiorul TT isi cultiva acum gradina, necazurile nu l-au acrit cu toate ca, probabil, regreta putin ca si-a incheiat cariera militara mult prea devreme, intr-o tara anormala si sub niste vremi ticaloase.

joi, 1 ianuarie 2009

Art atack

Cum depre revelionul meu (ca si despre sarbatorile astea in integralitatea lor cenusie), nu am ce sa va povestesc, am sa va fac cunostinta cu Nicu Panaitescu cel care, la un moment dat, a vrut sa fie artist.

O vecina de-a mea, printr-o postare a ei, mi-a adus aminte de asta si acest post se dedica ei odata cu florile astea.

„Pentru data viitoare aveti de desenat un mar si-o para!”. Marul n-a fost o problema foarte mare. Para... of... cat chin si cate lacrimi mi s-au intamplat cand a fost sa conturez acea chestie in caietul de desen prin clasa intai! Nu mi-a iesit niciodata. Adica nu mi-a iesit simetrica asa cum vroiam, eu si invatatorul meu, sa fie nenorocitul ala de fruct!
Prin liceu, in orele lungi de matematica sau alte discipline la fel de interesante, am umplut caietele pe care ar fi trebuit sa insir formulele si stiinta pretioasa a profilor mei, cu sute de masini americane (niste Oldsmobile-uri late si greoaie ca in filmele vremii, leganandu-se pe niste suspensii deloc sportive, deci foarte moi). Am desenat in aceleasi caiete femei goale si chiar cupluri iubarete, in pozitii mai mult acrobatice decat firesti, spre suplinirea revistelor de la chiosc, a filmelor si, eventual, a caselor cu felinare rosii care ar fi salvat multi adolescenti, la fel de introvertiti ca si mine, de la intrebari fara raspuns, anxietati fara sfarsit, polutii nocturne si sloboziri manuale. Anyhow, daca masinile mele erau cum erau, futaciosii din caiete cred ca erau penibili, in ciuda parerii unora din colegii care le vedeau. Colegul de clasa si de camera, Dorin Oancea, desena mult mai bine decat mine. De fapt el facea o gramada de chestii mult mai bine decat toti ceilalti si, cum, slava Domnului, invidia nu m-a vizitat niciodata, asta rezulta doar in admiratie. Imi amintesc acum o dansatoare de flamenco cu rochie ampla, brate de zeita arcuite deasupra capului si castagnete intre degete, desenata de Dorin. Era perfecta!
Am mai desenat si in decadele 3 si 4 de varsta, cand am incercat un pic si culoarea. Cateva uleiuri diletante pe panza vandute pe doua, trei sute de lei si, mai pe urma, reproduceri acrilice care se uscau repede si se vindeau si mai repede in magazinul de „quadri e cornice” al lui Beniamino Costa din via Ciciliano, colt cu Casal dei Pazzi, la Roma. Era deja 1997 si, dupa doar doua luni de stat cocosat in fata panzelor 50X70 platite cu doar 40.000 de lire (bani din care imi cumparam vopseluri si pensule) de calabrezul ala zgarcit Beniamino, facandu-mi-se mie dor mare de-ai mei si o sila imensa de pictat strazi medievale, nuduri si Venezii umede, am plecat acasa si, in sfarsit, am inteles si eu ca nu voi fi niciodata un artist!

Doar atat am mai gasit prin casa:
Update (09 Jan. 2008) Am pus mai jos o poza de alaltaieri, nefacuta de mine (nici macar nu eram acolo) a baietelului desenat cand avea 9 ani. Mie mi se pare ca nu s-a schimbat foarte mult :)