miercuri, 31 octombrie 2007

Gherghina

Acum vreo doua saptamani citeam in Monitorul de Vrancea (horribile dictu!), nu mai stiu pe ce filiera, un minireportaj al Laurei Breana despre o batrana infirma care "locuia" intr-o statie de autobuz din Focsani. Nu stiu prin ce, articolul ala m-a emotionat. Am intalnit-o si eu pe femeia aceea si am vorbit cu ea. Era asa cum o descria Laura. Nu-si dorea bani si nu-si arata piciorul amputat. Avea, cand am vazut-o prima oara, o cuvertura pe care, probabil, i-o daruise cineva sa se apere de frig noptile. Aseara, cand am revazut-o, n-o mai avea. "Am pierdut-o" mi-a zis. Nu mai auzisem numele satului ei pana acum. Am cautat si am gasit doua sate cu numele Puiesti. In judete diferite. Unul in Vaslui si unul in Buzau. Am vorbit la primarii si posturi de politie sa vad daca o stiu pe Gherghina Dumitru. N-o stia nimeni. Atunci am vorbit cu Laura Breana care m-a sfatuit sa incerc si eu, ca si ea, cu Crucea Rosie si cu solutia unui adapost al lor din oras. Am mers azi cu un voluntar de la CR s-o convingem pe batrana sa mearga in adapost. N-am reusit. Dar mi-a repetat ca isi doreste sa mearga acasa doar ca nu stie cum. M-am gandit ca e mai probabil sa fie Puiesti de Buzau si, impreuna cu prietenul Gica am urcat-o in masina si am plecat. Pe masura ce ne apropiam de casa, Gherghina a inceput sa recunoasca locurile, a zambit un pic mai mult, iar cuvintele pe care le vorbea au devenit si ele mai inteligibile. Am ajuns, am lasat-o acasa si mi-a promis ca n-o sa mai plece. Am stat de vorba si cu o vecina care mi-a zis ca Gherghina are si barbat care n-o bate si ca, uneori, pleaca de acasa dupa tigari si nu se mai intoarce. Acum lipsea de cateva luni.


M-am bucurat ca am gasit casa Gherghinei. M-am bucurat cu atat mai mult cu cat eram ingrijorat ca va trebui s-o aduc inapoi. Si atunci cu ce inima as fi putut s-o depun din nou in statia de autobuz?! Mai ales ca, intre timp, auzisem niste povestiri teribile despre autoritati focsanene (primarie si politie comunitara) care aduna oameni ai strazii si-i duc in crangul Petresti unde ii abandoneaza. Unii fac drumul inapoi catre oras pe jos, iar altii chiar ar fi murit in strada. Se pare ca cine mi-a spus asta stia ce vorbeste, iar daca e asa, cei care hotarasc si comit acele fapte ar trebui sa se bucure si ei un pic de acelasi tratament. Eu chiar le doresc sa guste din deliciile abandonului in padure cand vor fi batrani, fara putere, nemancati, cu mintile imputinate si prin luna ianuarie, asa. Iata ca am ajuns la blesteme pentru ca speranta in justitia omeneasca pentru nazisti de acest fel a murit de mult.

marți, 30 octombrie 2007

Less than being

Paradisul nu este un loc. Paradisul este un timp si o stare a sufletului. Suntem acolo din cand in cand si suntem alungati de fiecare data. Pana o sa ne invatam minte. Paradisul pierdut, perioada de viata timpurie cand esti doar FIINTA. Esti izgonit de acolo de parinti, de scoala, de sistem si, mai ales, de propria natura slaba, lasa, imperfecta. Esti impins, esti atras, esti condamnat la cunoastere. Cunoastere de lucruri fundamentale ca trupul femeii, litera cartii, sclipirea inselatoare a stiintei, ispita puterii si a proprietatii cu iluziile aferente ca poti detine controlul si ca poti poseda ceva, necazurile si bucuriile complicate si devastatoare. Dar si cunoastere de lucruri mai putin importante: mancaruri elaborate, conversatii cu iz intelectual, world wide web… Pe drum descoperi ca femeile nu mai au mister decat in vis, lecturile nu te mai incita ca atunci cand o intrebai pe bunica ce litera e aia, nimic nu te mai bucura cu acea intensitate coplesitoare ca prima zi la scaldat din ultima vara a copilariei, foamea nu mai este cea din seara cand te intorceai cu oile de la pascut si adulmecai prin amurgul satului mirosul de mamaliga fiarta la foc din vreascuri de fag. Toata lumea si tu odata cu ea incearca sa te convinga ca ai urcat, ca esti cu un pas mai sus pe scara evolutiei dar sentimentul tau este ca ai devenit ceva mai putin decat erai, ca ai coborat cand credeai ca te inalti.
Mi-am pierdut paradisul inainte de vreme sau, mai degraba, partea de paradis unde m-am trezit eu a fost una marginasa, cu verdeata din belsug dar mobilata din plin cu plans, intristare si suspin. Cu toate astea, as schimba oricand starea “evoluata” in care ma gasesc acum cu acel paradis imperfect si trist. Poate m-as pricepe sa-l redecorez un pic, sa rezist ispitelor si sa-l prelungesc catre o pastrare ceva mai lunga. Mi-e dor de FIINTA care eram si de misterul cartilor si al femeilor. Si sunt semne ca o sa-mi fie din ce in ce mai dor. Pana la sfarsit. Adica pana in copilaria urmatoare.

joi, 25 octombrie 2007

I'd better put on the red light

Fetele din Red Lights District de la Amsterdam, pe care le-am vazut zilele trecute, sunt imagini ale noastre. Cand treceti prin cartier si priviti catre vitrinele alea ganditi-va ca sunt oglinzi. Un pic deformante. Aici una care va infrumuseteaza, dincolo una care va face mai slabi, acolo o alta care va imbatraneste, va ingroasa burta si o revarsa peste chiloti si unele care chiar va schimba culoarea pielii. Zambetul lor care incearca sa ispiteasca si leganarea usoara de solduri este zambetul tau catre clientul sau seful pe care, in gand, il detesti dar caruia incerci sa-i vinzi ceva, pe bani, prin toate mijloacele invatate la cursul scurt. Zambet permanent, o gluma de care te-ai plictisit si tu, body language, persuasiune maxima. Spatiul stramt al tractirului, scaunul inalt din musama tocita si, pe alocuri, rupta, masuta pe care vesnic vezi un pachet de tigari, o bricheta si o scrumiera, patul ingust cu invelitoarea vanata antijeg peste care uneori se intinde un prosop aproape alb, chiuveta mica, sunt toate recuzita minima fara de care nu se poate. Pai ce, tu poti fara birou, fara telefon, fara calculator, fara scaun ergonomic? Iar in prim plan se afla, mereu, omul. Cel mai pretios capital. Fete gratioase cu masuri ideale, cu abdomene plate si stacco di coscia exact cat trebuie = CEOs si comunicatori de elita cu sacouri Armani, spate drept, zambet cuceritor si charisma cat cuprinde, fete cu fizic comun, inca tinere dar nespectaculoase = sales men de duzina dar care inca vand within the target, babe de-a dreptul hidoase dar care au inca clientii lor vechi, maniaci sau pensionari care, financiar, nu-si mai permit de mult altceva = salariati ofiliti pe care nu-i mai observa nimeni prin firma pana cand se pune problema unor reduceri de costuri si, implicit, de personal. Toti, in limita puterilor si talentului, fac frumos catre client, sef sau pimp, se vand zilnic pentru ca, in schimbul argintilor primiti sa primeasca de la altii ca ei o gramada de inutilitati, iluzii, desertaciuni. Fiecare are pretul sau, proportional cu gradul de dezirabilitate/performanta.

Pare ca nimeni nu mai vrea sa se limiteze la painea cea spre fiinta si in rest sa-si mai caute si de suflet. Toata lumea vrea masini mult prea mari si puternice pentru nevoile reale, case foarte largi in care se simt tot mai straini, haine, multe haine, botezate cu nume italienesti sau anglo-saxone, inregimentare corporatista ca surogat de sentiment al apartenentei la comunitate. Iar daca, la un moment dat, te simti in pericol sa pierzi toate astea, spaima este imensa, coplesitoare! E chiar asa de greu si de neconceput sa incetezi sa te mai vinzi? Sa arunci masca si stresul purtarii ei zilnice? S-o iei mai usor? Sa devii mai senin, mai profund? Sa citesti? Sa faci un pelerinaj? Sa nu mai ai ambitia asta idioata de a controla totul in viata ta si, eventual, a altora? Aaa, n-aveti raspunsuri? As incerca eu unul: Well, e chiar asa de greu. Pentru ca am fost atat de usor de cumparat si ne-am lasat dusi de val, ghemul asta nenorocit s-a strans si incalcit in asa hal ca nici paine nu poti sa-ti mai cumperi daca incerci sa te detasezi. Iar cei destul de curajosi care, chiar asa fiind, nu se lasa prinsi sau evadeaza la timp, se cheama ciudati, nebuni, excentrici, sau boschetari. Noi si fetele alea suntem doar normali. Avem slujbe, carduri si underware Victoria’s Secret.

marți, 23 octombrie 2007

Flight 1361

Atentie: Continutul postului de mai jos poate fi considerat de catre unii cititori ofensator, nepatriotic, sclifosit, frustrant, imbecil. Cititorii convinsi de calitatile indiscutabile ale poporului roman si de faptul ca acelasi popor este cel mai educat, cel mai subtil, cel mai pasnic si ospitalier, sunt rugati sa se abtina de la lectura si sa caute posturile in care explic pe larg cum pazeam noi crestinatatea de turci in timp ce vest-europenii construiau monstruozitatile alea de catedrale.

Cand zbori catre undeva unde nu exista curse directe de la si catre Bucuresti poti observa mai bine diferentele dintre popoare, mai condensate fiind in spatiul ala stramt.
Goteborg – Amsterdam, o ora si ceva din care nu-ti amintesti aproape nimic. Poate doar un fundal sonor discret cu oameni vorbind fie limba tarii de destinatie, cu acele consoane un pic guturale, fie limba tarii pe care tocmai ai parasit-o, cu accente puse parca aiurea si chiar cu cuvinte purtand doua sau trei accente in loc de unul. Plictisitor.

Amsterdam – Bucuresti, doua ore si jumatate si o gramada de amintiri. Security check at the gate. Distractie maxima. Remarci stupide urmate de rasete homerice. In ideea ca procesul poate fi scurtat cu cateva minute, oamenii care au grija de securitate fac un anunt general catre coada de romani: “You’re kindly asked to take your belts off” Inutil. Omul de acolo trebuie sa repete asta si individual. Fiecarui purtator de curea. Din nou hahaituri sonore. Culoar lung de 737. Nu poti trece decat daca cei dinaintea ta s-au asezat. Dar cei dinaintea ta nu se aseaza. Ei au tot timpul din lume si sunt foarte meticulosi cu asezatul gentilor si paltoanelor in cutiile de bagaje. Iar dupa ce tocmai le-au asezat le scot din nou pentru ca, exact in acel moment, si-au adus aminte ca si-au uitat rujul in geanta. Toate astea rezulta in decolare tarzie. Zgomotul de fond este cu mult mai ridicat decat dincolo. Nu mai auzi acele consoane din gat, iar accentele sunt toate la locul lor. Ici si colo hahaitul bubuitor cu care incepi sa te obisnuiesti. Ti s-a facut deja dor de plictiseala zborului precedent. Safety belt signal off. Ca prin minune vreo douazeci de oameni se ridica toti deodata si se aliniaza pe culoar catre toaleta din spate. Schiphol, aeroportul urias de unde de-abia placasem, are probabil vreo doua sute de toalete. Ce folos?! Se pare ca nimic nu se compara cu pisatul la 11.000 de metri, iar daca tot am platit bilet e musai sa ne bucuram de toate facilitatile. Vreo jumate de ora am incercat sa nu aud vorbaria continua a pasagerului din spate. Toata acea jumatate de ora am fost convins ca pasagerul e un prea tanar domn caruia ii place sa se asculte si am pus vorbaria neintrerupta pe seama unei pubertati mai turbulente. La o privire scurta peste umar am fost surprins sa vad ca e o doamna trecuta de prima tinerete. Mi s-a parut ciudat si, involuntar, am inceput sa analizez vocea incercand sa leg figura pe care o vazusem de vocea masculina. N-am reusit. In schimb, tot analizand, am ascultat si am aflat o gramada de lucruri:
*Era profesoara si se plimba, pentru a nu stiu cata oara oara, prin lume pe banii Ministerului Educatiei.
*Venea de la Manchester unde fusese cu treburi de invatamant fara sa stie boaba englezeste.
*Acolo, la Manchester, a raspuns “j’arrive!” unui imbecil de-acolo care nu vorbea franceza.
*Era convinsa ca Regatul Unit e compus din Scotia, Marea Britanie, si Irlanda intreaga dar fara Wales. Si United Kingdom se prescurteza “iu - ka”
*Are mari probleme cu dintii dar n-are timp de dentist cu toate deplasarile astea prin lume.
*Sta la curte in Bucuresti si detine porcusori de Guineea.
*In acea noapte o astepta Grig la aeroport cu masina, iar grija ei cea mai mare era cum sa faca rost de o chitanta de taxi pe care s-o puna la decont.
*Cutiutele din carton KLM in care ti se aduce gustarea sunt foarte nostime si de aceea le pune ea in geanta mai pline sau mai goale.
*Daca tot nu mai ai voie cu lichide in cabina rezulta ca liniile aeriene trebuie sa-ti dea sa bei ce, cand si cat vrei. Nu conteaza ca amesteci vinuri rosii, vinuri albe, Coke, apa plata, ceai si cafea. Important e sa fie mult. Dupa ce a cerut cate ceva de la stewardese de fiecare data cand treceau pe langa ea, dupa ce chiar a intrat personal in spatiul ala stramt al fetelor cu uniforme albastre si si-a luat si singura inca o cutiuta cu mancare, spre finalul calatoriei, cand mai erau poate 5 min. pana la aterizare, comanda capitanului "cabin crew, prepare for landing!" era deja o amintire, iar fetele auzisera deja: “cabin crew, take your seats!” doamna cu voce de baiat tot mai vroia o cola. A ramas doar cu promisiunea ca “I’ll check if there’s something left and I’ll come back to you”
Ei bine, exemplare ca vecina mea din spate se aflau imprastiate prin tot avionul. Oameni care tot timpul aveau nevoie de ceva, oameni care erau convinsi ca stinsul telefonului este optional la decolare si aterizare, oameni care chiar cred ca zambetul profesional al fetelor chiar e provocat de farmecul lor personal indiferent de cat de mitocani ar fi, oameni care se simt datori sa aplaude la o aterizare nici mai buna nici mai rea decat altele. Fiind ei mai departati de mine nu stiu sa va spun mai multe despre ei. Am insa o banuiala: Cred ca rugaciunea cea mai frecventa a echipajelor KLM si a altor companii este: “Fereste-ma Doamne de cursele de Bucuresti!”
***************************
P.S. Ca sa echilibram un pic continutul articolului adaug doua chestii:
1. Mancarea la KLM este din ce in ce mai putina si mai proasta/junk
2. Intr-una din cele 200 de toalete de la Schiphol am vazut un cetatean care luase ca suvenir o ceasca de espresso Lavazza de la unul din barurile aeroportului. Tocmai o clatise un pic si o baga in geanta. Nu stiu sa va spun nationalitatea omului dar imi place sa cred ca nu era roman. Asa, pentru echilibru.

luni, 15 octombrie 2007

The living years

Vipera pe care ai incercat s-o atingi si pe care bunica ta, ingrozita si ingrozindu-te, a strivit-o cu sapa.

Berbecul care-ti izbeste pieptul cu fruntea impodobita de coarnele mari si rasucite pe care le admirasesi cu un minut mai devreme. Si tu te incapatanezi sa te ridici dupa fiecare izbitura, nestiind ca asta il enerveaza si il face sa te loveasca si mai tare.

Cainele lui Gogorita si ghiozdanul din carton maroniu pe care il apucai de sireturile albe invartindu-l in cercuri largi in incercarea de a te apara de el. Caine frumos, flocos, mare, alb cu negru care iti mirosea frica de departe iesindu-ti in intampinare in fiecare zi cand te intorceai de la scoala. Metamorfozandu-si frumusetea in ferocitate pura cu latrat ragusit, cu blana zbarlita, cu pielea nasului incretita si coltii dezveliti.

Cainele tau de mai tarziu, tot mare, tot flocos si frumos dar cenusiu, singurul tau prieten din vremea aceea, care a intrecut in ferocitate orice caine din sat. Pe cat de afectuos si jucaus cu tine pe atat de agresiv cu alti oameni sau caini. Trageai de el si il loveai din toate puterile incercand sa salvezi vreun alt caine din coltii lui si nu reuseai. Nu lasa jugulara celor care, prea mandri sau prea prosti, indrazneau sa nu fuga, pana cand ultima picatura de mandrie li se scurgea din trup odata cu ultima picatura de viata. Si atunci plangeai si nu te mai jucai cu el pentru un ceas sau doua. Cum ai putut sa plangi atat la despartirea de el?!

Omul care, tata al tau fiind, nu te-a mangaiat vreodata, care nu te-a tinut vreodata in brate si care, prin felul lui de a fi, a sapat o cuta adanca pe fruntea si in sufletul tau, cuta care n-avea sa dispara vreodata si pe care aveai s-o porti ca pe un stigmat pentru tot restul vietii tale. Cum se face ca acum ti-e dor de el?! Sau poate e doar faptul ca acum esti in stare sa te intrebi de unde venea propria lui cuta de pe frunte si din suflet si cine o fi sapat-o acolo… Si-ti pare rau ca nu l-ai intrebat, poate c-ar fi fost fericit sa-ti povesteasca…

Tu insuti, adult fiind si purtand in tine toata vesnicia trecutului, toti monstrii si toate cosmarurile care te-au insotit. si, mai ales, teama ca transmiti si celor din jur o parte din ele si ca, la randul tau, sapi pe fruntile si in sufletele lor o cuta, un stigmat.

Get this widget Track details eSnips Social DNA

luni, 8 octombrie 2007

Guess I need a loooooong shower!

Ati remarcat ca in toate filmele exista o scena a dusului? Ei, nu fiti carcotasi si nu-mi spuneti ca exista si filme fara o astfel de scena. Stiu. Dar sunt sigur ca si alea au avut una dar a fost taiata la montaj, la cenzura, ce stiu eu…? Imi imaginez echipe de filmare obosite, regizori nervosi, dupa luni de zile de munca cu scene dificile necesitand zeci de duble, cascade on the razors' edge si kilometri de pelicula irosita, strigand la cei din platou: "Hai copii, inca o dubla la scena violului si dupa aia am scapat. Mai ramane doar scena dusului dar aia, stim cu totii, e piece of cake... numa' ai grija draga mea, diseara sa mai stai la lampa cel putin doua ore ca esti alba precum mozarella...!"
Scena cu apa curgand, intepand pielea divelor, siroind pe spate, pe sani, pe buze, pe barbie. Scenaristi, regizori, actori vor sa puna in imaginile astea simboluri, intelesuri de purificare dupa o fapta urata, dupa o relatie esuata, inainte de un atentat sinucigas…
Dusul face minuni. Dusul purifica trupuri si constiinte, exorcizeaza demoni si angoase, dupa dus personajul uita pacate, trece peste remuscari, devine ready for a brand new start. Astfel, cabina de dus, din plastic sau sticla, alba si aseptica a inlocuit cabina confesionalului din lemn vechi si cafeniu din filmele mai vechi. Lumina cruda, palmele rezemate pe faianta peretelui si sunetul apei curgand au luat locul clar-obscurului din confesional si vocii smerite spunand “forgive me father for I have sinned”.

duminică, 7 octombrie 2007

Sunday ramblings

Vremea care tot ameninta cu ploaie m-a impiedicat sa-mi duc mobra departe de casa azi. As fi vrut sa vad cursa de formula 1 dar, cu decalajul de fus orar, nu stiam ora cursei si nici nu m-am invrednicit s-o aflu. Am deschis televizorul si se terminase. Asa ca m-am uitat la slujba duminicala dintr-o biserica de la Gubbio. Asta e un orasel in Umbria pe langa Perugia si pe langa Assisi. Legat de San Francesco aproape la fel de mult ca si Assisi. Aici si-a primit sfantul straiele saracacioase dupa ce a renuntat la averea lui taica-su si la viata de play-boy de dinainte. Si tot aici, in ciuda faptului ca i se oferise confort in casa unei familii prietene si instarite, a ales sa traiasca printre leprosi si sa aiba grija de ei.
Slujba cu ritualul romano-catolic obisnuit, preoti cu straie verzi, corul de rigoare, enoriasi de toate varstele. Predica a fost despre dragostea dezinteresata pe care trebuie s-o avem pentru Dumnezeu. Iar in cuprinsul predicii, pe langa parabola din Evanghelie, preotul a inclus si o paralela intre o rugaciune a Sfantului Francisc si o rugaciune islamica. Spunand explicit ca este islamica si ca dragostea de Dumnezeu trebuie sa fie gratuita, dezinteresata. Incerc sa-mi amintesc:

"Signore, se Ti amo per paura dell’inferno, fammi bruciare nel’inferno. Se Ti amo per voglia di paradiso non mi far’ entrare………........................................."

Si mi-am adus aminte de o istorisire recenta a cuiva care fusese la Cozia. Acolo, un grup de straini, crestini de nu stiu ce rit, au cerut permisiunea preotului din biserica manastirii sa oficieze o rugaciune de grup in biserica. Au fost refuzati.

Mai stiu ca romanii ortodocsi de la Stockholm isi tineau slujbele (cred ca inca le mai tin) intr-un lacas daruit de biserica locala neortodoxa. Si mai stiu ca romanii de la Roma au primit de la comunitatea catolica de acolo una din cele mai vechi biserici din Roma. Tre Fontane parca se cheama… Mai stiu si ca pe la noi bisericile nu se fac cadou intre confesiuni diferite, dimpotriva. Am vazut scene violente intre ortodocsi si greco-catolici disputandu-si dreptul de proprietate asupra bisericilor.

Incerc sa-mi imaginez un preot de pe-aici citind in predica lui o rugaciune islamica si aratand enoriasilor lui cat de asemanatoare este cu una crestina. Sau predicand despre faptul ca Dumnezeul nostru si Allahul lor este una si aceeasi persoana. Poate Daniel Ciobotea sa schimbe ceva?

marți, 2 octombrie 2007

80's mood

Late 80's, radio, short waves, UK charts la BBC World Service si US Billboard charts la Europa Libera... Se auzea prost, frigiderul era mai mult gol, vestul ispititor, pasapoarte neam, Dunarea prea lata... Singurele lucruri bune: a younger me and those endless summer nights...