TT

Maiorul TT s-a nascut pe langa Zlatna acum vreo 60 de ani. In ultima decada de viata a Ceausescului era, spre deosebire de cei 60de procente „elemente mucitoresti” obligatorii din armata, unul din ofiterii care facusera liceu militar, scoala militara de ofiteri si academia militara si se specializase in chestii care fac mult rau: arme chimice si treburi incendiare. Lucra atunci pe la o unitate militara de pe Valea Buzaului. O ducea bine maiorul TT, castiga aproape sapte mii de lei pe luna si se apropia si de zece mii cand avea aplicatii si alte daraveli cazone mai solicitante.
Pe la mijlocul anilor 80 se afla la Urziceni unde, la camera de oaspeti a armatei, era cazata si o trupa de televiziune. Din cei aflati acolo, pe langa regizor, cameramani si altii, maiorul TT si-i aminteste pe Stefan Iordache si Ernest Maftei. Intr-una din seri gasca isi invita gazda, adica pe TT, la "Ciocarlia". Stia ca Ciocarlia era o carciuma infecta si s-a mirat foarte tare ca niste oameni asa de subtiri merg sa manance si sa bea tocmai acolo. Avea sa descopere in aceeasi seara niste incaperi si intrari separate pentru oameni deosebiti (militieni, activisti de partid si altii la fel). Alta viata, alta Ciocarlie! Discret, curat, carpetat. Cognac frantuzesc, whisky, Pepsi Cola. Gagici. Pe la mijlocul petrecerii, regizorul isi declara intentia de a realiza un film de televiziune in care va preaslavi tineretea revolutionara a tovarasului si a tovarasei Ceausescu. Maiorul TT, vazand moaca grava si formularile foarte respectuoase ale lingaului, n-are ce face si spune: „Domnilor, nu v-ati saturat sa schimonositi istoria poporului vostru prin falsificarea faptelor si nefaptelor acestor doi oameni?!” In cateva secunde lumea dimprejur s-a imputinat drastic, iar a doua zi maiorul TT era in camasa de forta la spitalul 9. De acolo l-au mutat intr-o rezerva a spitalului militar unde l-au adus rapid in stare vegetala. O secretara din ministerul sanatatii pe care familia o cunostea a fost salvarea. A fost, dupa un timp si cu ajutorul acelei femei, retransferat la spitalul 9 unde un doctor de treaba, cu origini italiene dupa nume, l-a repus oarecum in functiune. La catva timp, cand a spus unora din fostii camarazi ca ar vrea sa ceara reprimirea in armata, acestia i-au reconfirmat ca e nebun si l-au sfatuit sa nu se mai gandeasca la asta si sa se multumeasca cu norocul de a fi ramas viu.
Mai tarziu, in decembrie 89, maiorul TT cu imputernicire de la oamenii din satul in care locuia si care-l cunosteau, avea sa inlocuiasca, pentru foarte scurta vreme pe seful FSN din comuna - primarul comunist de pana atunci. A organizat lucrurile serios si militareste. Ochiul si mintea lui de catana educata aveau sa vada multe lucruri in lumina lor adevarata. Incendiul nocturn, fals dar foarte bine realizat vizual, din padurea de deasupra unitatii militare de la Unguriu, tuburile de cartus neinscriptionate gasite in locul de unde se trasese fara motiv cu o seara in urma, doamna ofiter de securitate care sofa una din masinile care faceau 8 – 10 curse pe zi intre Buzau si Parscov (masini cu numere de inmatriculare notate constiincios de tinerii sateni din subordinea maiorului TT) si care doamna, la fiecare cursa, aproviziona garzile patriotice inarmate de pe la raspantii cu stiri proaspete despre teroristii care se apropie (!), pe toate le-a vazut si le-a interpretat in cheie militara maiorul TT. Asta n-a convenit celor care inventau teroristi, carora nu le pasa cata lume moare inutil (cu cat mai multi, cu atat mai bine!) si care regizau lucrurile spre luarea puterii atat local cat si la Bucuresti. Fostul primar care dovedise cu varf si indesat in orele si zilele trecute ca isi doreste pentru el si-ai lui puterea locala, l-a omenit intr-o dimineata cu o cafea XXL. Dupa cateva minute rauri de transpiratie rece si dorinta de a ucide au pus stapanire pe trupul si mintea maiorului TT. Educatia din scoala despre chimicale, halucinogene si alte delicatese l-a oprit sa apese tragaciul. S-a ascuns in casa, iar cand a simtit ca iesirea afara nu mai constituie un pericol s-a dus si a demisionat din functia, oricum provizorie, de sef FSN pe comuna lui. Maiorul TT isi cultiva acum gradina, necazurile nu l-au acrit cu toate ca, probabil, regreta putin ca si-a incheiat cariera militara mult prea devreme, intr-o tara anormala si sub niste vremi ticaloase.

Furnalul Fericirii

Eram la pagina 139 si realizez ca trebuia sa citesc fiecare fraza de cel putin 3 ori. Pana cand am inteles de ce: In stanga - fata si in dreapta - fata (10 o'clock si 2 o'clock in limba pilotilor de razboi americani) o conversatie foarte interesanta se purta de catre doi oameni (35-40 de ani). Iar legendara mea putere de concentrare, afectata mai nou de unele, cum altfel, afectiuni, avea de suferit:

N. Steinhardt:
"Am din fericire drept sprijin pe nasul meu (nasul care-l asistase la botezul din temnita, n.m.) si pe cuviosul Mina. Viata de manastire (si poarta rasa de cand era flacaiandru) l-a pregatit de minune pe calugar pentru inchisoare...

Marian (citind, sprijinit intr-un cot, un ziar cu multe litere rosii si mari):
Auzi, cica Monica Columbeanu ar fi dat pizda la jumate de Bacau pana s-o stranga Irinel pe langa casa lui...

N. Steinhardt:
...si l-a invatat ceeace este esential pentru a rabda: sa stii sa taci, sa nu te mire si sa nu te necajeasca nimic, sa fii surd, sa fii hotarat a indura totul fara a cracni (fara a carti, zic monahii)...

Ciprian:
Nu numai asta, da' 'ci-ca venise la Bucuresti hotarata sa faca banu' gros cu curu' si a fost pe punctul s-o bage la produs fratii Camataru insisi!...

N. Steinhardt:
...cu o egalitate oarba si incapatanata avand drept ideal nepasarea de nu chiar nesimtirea. Iar dintre acestea cele mai mari sunt tacerea si nepasarea. Textul biblic (Iacov 3.2)...

Marian:
Da' ai vazut-o pe sora-sa, moaama, ce bucata e aia! Sigur i-a tras-o piticania si aleia!

N. Steinhardt:
-in care se afirma ca cine-si poate infrana gura isi poate infrana trupul intreg si toata fiinta - are un caracter stiintific si experimental intru nimic inferior al unuia, sa zicem Claude Bernard.

Ciprian:
De unde pizda ma-si are asta bani?! Ce-a furat asta, mah, de fute numa' gagici una si una?!

Inca un act de lectura ratat si amanat. Ma consolez cu gandul ca Jurnalul Fericirii trebuie citit oricum de cel putin doua ori...

The Sick, The Old & TheStupid

„Don't let us get sick,
Don't let us get old,
Don't let us get stupid, all right...?

Cristian apasa rewind si mai asculta odata cantecul care insotea un pasaj din film. I se paru potrivit pentru starea in care se gasea, asa cum se potrivea si in „Californication”, serialul la care s-a tot uitat zilele astea.

-Sa te uiti, ii spusese Maria inmanandu-i dvd-urile, ai sa te crucesti cat de mult iti seamana Hank!

-Cine-i Hank?

-Unu’ futacios, David Duchovny...

-A, pai daca-mi seamana atat de mult poate ca sunt chiar eu! Si n-ai sa stii niciodata daca n-am fost si Mulder in "X-Files", incerca o gluma idioata. N-am timp, lasa...

-Nu te prosti, nu fizic am vrut sa zic, stii foarte bine... da’ mai bine vezi filmul, o sa-ti placa!

Si chiar i-a placut. Pana la final cand happy endingu’ hollywoodian, cu furatul miresei de la cununie si tot, a navalit peste el si a stricat tot. I s-a reconfirmat atunci faptul ca scenaristii californieni fac o treaba si buna si doua rele in acelasi timp:
Una buna pentru ca sunt meseriasi si scriu niste povesti si replici fantastice si doua rele pentru ca,
primo: sfarsiturile dulcege strica uneori 20 de ore de film si,
secondo: pentru barbatii mai slabi de inger, filmele de felul asta pot avea cam acelasi efect cu cel pe care-l au revistele pline cu creme anticelulita si femei translucide asupra tinerelor care se viseaza modele si sfarsesc in anorexii incurabile si psihoze definitive in incercarea de a arata precum fetele care defileaza imbracate cu rochii imposibile pe la paradele lu’ Lagerfeld. Vreau sa spun ca poti risca sentimente ale ratarii mari cat casa daca-ti doresti foarte tare sa fii tot atat de spiritual si spontan precum Hank, ca sa nu mai vorbim de incredibilul succes in atragerea gagicilor si inotul permanent intr-o mare de pizda, ca sa folosim o expresie din film.
"Californication" nu se lipea pe povestea lor si pentru motivul ca, nici el si nici Maria, nu mai cred acum intr-o intoarcere la ce-a fost inainte de separarea de acum jumatate de an. O noua ratare ar fi aproape garantata, iar el n-ar putea sa mai treaca odata prin asta.

*

Pe Anisoara a cautat-o atunci cand n-a mai suportat sa fie complet singur. Aceasta era intr-o relatie in curs de racire, veche de aproape cinci ani, cu un profesor din targ. O stia din liceu cand fusese indragostit furibund de ea si o pierduse tot atunci odata cu mutarea ei la o scoala bucuresteana si plecarea lui in armata. Se mai intalnisera intre timp de cateva ori doar pentru a se saluta si a schimba doua vorbe, prefacandu-se ca, de fapt, se ignora reciproc cu mare intensitate. Acum amandoi aveau in spate cate un trecut si Anisoara pare ca a pierdut mult mai multe decat el. Nu gaseste aproape nimic de impartit cu ea, n-au citit aceleasi carti, n-au vazut aceleasi filme, n-au calatorit spre locuri similare, nu voteaza acelasi partid... Cu toate astea, ceva il tine acolo, prea las si prea singur pentru a putea sa admita toate cate-l despart de ea. Se vad aproape in fiecare zi pentru cateva ore, sexul e mediocru, conversatia si mai abitir, dar Anisoara se pare ca se bucura de el asa cum este. Si nu inceteaza sa spuna cat de mult il iubeste, cum l-a asteptat si cat de dor i-a fost de el in deceniile trecute! „Doamne", se intreba Cristian, "de ce fel de relatii a avut parte, in aproape o viata intreaga, daca ea crede ca asta e amorul!” Sau poate ca naivul e el, cine stie?

*

-Va treziti la trei dimineata si nu mai puteti dormi pana la ziua?

-Nu.

-V-a scazut dramatic pofta de mancare?

-Nu. Stiti, cred ca doar ma cam urasc dar, paradoxal, as vrea ca ceilalti sa n-o faca.

Astepta acum sa-l intrebe: „va ganditi la suicid?” Intrebarea n-a venit, se vede treaba ca pana si psihologii au o limita a intrebarilor care se pot pune prin telefon.

-OK, pot sa va vad dupa amiaza la cinci.

-Bine. La ora cinci.

Intalnirea de o ora cu lady shrink a fost o spovedanie soldata cu un mare nimic si ramasa singulara. Probabil ca pacientul oricarui fel de doctor ar trebui sa creada in doctorul ala. Asa cum miracolele de la Lourdes si de prin alte parti se intampla doar celor care cred mai tare. Era clar ca lui n-o sa i se intample nici un miracol si nici vreun doctor nu-l va vindeca de depresie. Depresie care se adancea cu fiecare zi terna care trecea si cu fiecare noapte singuratica din care se trezea fara nici o tragere de inima.

*

Deschise ochii doar un pic, sperand ca mirosul de spital pe care-l simtea nu era decat urmarea vreunui vis de care nu-si mai aducea aminte. Nimic nu se misca in incaperea prea luminoasa pentru gustul lui, cu exceptia picaturii care se desprindea la intervale egale alimentand recipientul transparent legat cu un tub la fel de transparent de bratul lui drept. Infirmiera, intre doua varste, cu halatul patat, cu gambele stranse inauntrul unor ciorapi bej, opaci, dar care nu reuseau sa mascheze cu totul venele ingrosate, intra ciocanind enervant cu tocurile mozaicul tocit al pardoselii si purtand un fel de lighean ciudat cu emailul alb-gri ciobit.

-Ia te uita, a facut ochi frumosul din padurea spanzuratilor! Buna dimineata! Hai, facem pipi si ne mutam la psihiatrie ca pentru reanimare asteapta altii in triaj. Daca i-ai vedea... sunt de o suta de ori mai rau ca tine!

-M-a cautat cineva?, intreba Cristian stiind acum si unde se afla si de ce.

-Ei, te-a cautat... cin’ sa te caute?! A, duminica trecuta soferul de pe ambulanta care te-a carat incoace a intrebat daca te-ai trezit. Cred ca i-ai picat cu tronc! Ha, ha, ha... A incercat si el smecheria asta odata dar nici lui nu i-a iesit. Da’ vezi, nu mai zice la nimeni ca-si pierde slujba, bietu’ baiat!

Ca sa scape de lumina orbitoare, de mirosul fetid, de trancaneala infirmierei si de zgomotul ascutit al pasilor ei, Cristian isi salta fundul pe plosca rece si ciobita, inchise ochii si incepu sa fredoneze numai de el auzit:

„Don't let us get sick,
Don't let us get old,
Don't let us get stupid, all right...?”

Tales from the cuckoo's nest

Stabilimentul este asezat in mijlocul padurii, cu un parc imens si frumos unde foarte multe veverite sunt pe sfarsitul campaniei de adunat nuci si ghinde. Locatarii socializeaza pe bancile de pe alei fumandu-si tigarile sau doar stand de vorba. Doar halatele tipice de spital, pe care le poarta unii dintre ei, iti spun ca nu esti intr-un loc din acelea pe care unii le numesc spa sau statiune de odihna.

O. are 38 de ani si vine de undeva din Moldova. Comunica putin dar vorbeste mult. Gandurile i se transforma in cuvinte fara voia lui. Cuvinte uneori inteligibile, alteori mai putin. Asa cum altii vorbesc in somn. Cuvinte singulare sau propozitii intregi. Afirmatii sau negatii. Intrebari sau interjectii. Daca il tii ocupat vorbind cu el este in regula. Vorbeste despre boala lui fara ascunzisuri si fara falsa pudoare. Doar cu foarte multa suparare. Saptamana viitoare pleaca acasa. Nu stiu daca acolo va avea cine sa-l tina ocupat cu conversatie, chiar daca are nevasta si copil.

U., la cei 30 de ani, are in spate doua misiuni in Iraq fara zgarieturi trupesti si nici sufletesti. La intoarcerea din ce de-a doua misiune nevasta nu mai are nici un ban din cei trimisi de el acasa plus solda primita in tara si-i spune ca il paraseste. Lumea se prabuseste in jurul lui, depresia e neagra, armata nu mai are ce face cu el, il reneaga si-l concediaza. Astfel U. nu mai are cu ce-si plati creditul ipotecar pentru casa. Banca il executa, iar el s-a mutat la maica-sa. Acum e convins ca nu se va mai putea ridica vreodata si-i este foarte dor de fetita lui.

A., un pic peste 35, n-a cunoscut trup de femeie pana acum, dar se indragosteste mereu si scrie poezioare naive. Am jucat sah impreuna si, dupa o remiza onorabila pentru amandoi, mi-a citit poemul dedicat asistentei A. care e mignona, mioapa si draguta.

B, 48 de ani, ofiter de aviatie, 12 ani de casnicie perfecta, nevasta pleaca in strainatate si se intoarce indragostita de altul. Il paraseste si nu mai vrea sa stie nici macar de copil. Acum fiica-sa are 24 de ani si este insulino-dependenta de la 4 ani. Maica-sa n-a sunat-o nici macar odata dupa plecarea in America, la celalalt. Cam odata la 3-4 ani el cade in crize majore care l-au dus la pensionare prematura si-l aduc periodic la spital pentru reprize de 5-6 saptamani.

Aproape jumatate din pacienti sunt aici pentru dezalcoolizare, veniti din proprie initiativa. Au un pavilion separat si, probabil, ca pedeapsa pentru viciu, au sarcina sa se trezeasca foarte devreme si sa mature aleile complexului de frunzele care cad mereu.
C., 48 de ani, este aici pentru o astfel de cura, dar are privilegiul sa stea in pavilionul, mai linistit si mai curat, al celor cu depresii sau anxietati usoare, in consecinta nu matura nici frunze. C. este fratele mai mare si mai putin mediatizat al unui interlop celebru cu afaceri multe si evazioniste. Spune tuturor ca, 14 ani, cat a stat in puscarie, a futut doar cur. Aici este leader in salon la el si, probabil, dupa modelul din penitenciar, are un aghiotant care-l slujeste contra mancare buna, tigari si cafea. De fapt cam toata lumea, pacienti si personal, il adora si cauta sa-i castige atentia si favorurile. El e generos din cale-afara, aici ca si in cartierul bucurestean in care are casa mare. Colegii de camera nu mai au nevoie sa se mai atinga de mancarea spitalului, iar asistentele si infirmierele primesc zilnic, la intrarea in tura, cadouri varii. Doar C. insusi merge cateodata la sala de mese cand aude ca se da marmelada. Slabiciune si nostalgie mostenita tot din anii de ocna unde, probabil, marmelada era delicatesa suprema. Are nevasta pocaita si vegetariana, iar omul nostru daruieste fara zgarcenie „zecimea” cuvenita bisericii. „Da, fratele meu, daca luna asta castig doua miliarde, doua sute de milioane le dau la biserica si n-am nici o problema!” Cred ca-i convine mai mult asa decat sa marcheze 16% impozit la stat. Iar eu chiar nu sunt convins ca daca ar plati taxe statul ar folosi banii mai bine si in scopuri mai nobile. (Tocmai aud ca militienii nostri vor avea Loganuri care costa pana la 70.000 de euro!) La externare C. pleaca suparat pe aghiotant pentru ca descopera ca-i furase nu stiu ce, infirmiere si asistente ii calca pantaloni camasi si alte cele, il periaza, il complimenteaza si-l curata de scame grijulii, pentru ca, imediat dupa plecare, toata lumea, personal si colegi de salon, sa-l vorbeasca de rau si sa-si exprime satisfactia si usurarea pentru plecarea lui C. Ciudat...

Dl. V., 43 de ani si alti cativa ca el, n-au nici probleme cu alcoolul si nici vreun necaz major nu i-a aruncat in depresii sau nevroze. Ei sunt aici cateva zile pe luna, iar restul sunt plecati in invoire. Le trebuie nu stiu cate zile de internare pentru ca vor sa se pensioneze medical. Despre ei nu e mai nimic de povestit... Sau poate merita mentionat episodul ciocolatei cu bani:
Dl. V si-a cumparat o ciocolata de la chioscul aflat la intrare si, spre surprinderea lui, a gasit, intre ambalajul de hartie si cel de staniol, doua bancnote de cate 10 lei. Cum, pe ambalaj, nu era vorba de nici un concurs cu premii cash si instant, iar ambalajul nu era din cele lipite pe toate partile, dl V. si cu mine am concluzionat ca ciocolata vanduta acolo este una din cele care circula pe traseul pacient - asistenta - chiosc (care apartine unei asistente sefe) - pacient - asistenta - .........................

23 August ieri

Pe vremea cand, de 23 August, Bula, la indemnul lui taica-su, se suia in pod, lua steagurile si pleca la defilare, Nicu, casatorit de curand, era in gara din Adjud asezat pe pervazul dinspre peron al unei ferestre odihnindu-si trupul ostenit de parada de dimineata. Doi militieni au venit si i-au ordonat sa se ridice si sa ia o poza mai decenta, potrivita cu solemnitatea zilei nationale a RSR. Nicu a refuzat si, consecinta normala, a fost luat pe sus, dus in biroul militiei garii si, cu ajutorul unui al treilea militian a fost batut foarte tare, indelung si cu aplicatie. Ulterior pe Nicu l-au durut oasele. Dar mai tare l-a durut sufletul. Nu intelege nici acum de ce. Mai ales ca stie ca si acum, cand 23 August nu mai e sarbatoare, militienii bat oameni din placere.

Pentru ce ?!

Grigore s-a nascut acum exact 105 ani, la 5 Iunie 1903 printre viile de la poalele Magurii Odobestilor. Cand, dupa razboi, tara lui a cazut sub intunericul de dincoace de cortina de fier, Grigore avea gospodarie, nevasta si copii in Odobesti. Pe la 1948, o Volga, un GAZ, o Pobeda sau o sareta l-a luat intr-o zi sau intr-o noapte de langa toate acestea si l-au aruncat in puscarie. Nu stim de ce. Probabil ca nici el n-a stiut vreodata.
Grigore avea, uneori, voie sa scrie carti postale. Iata cateva dintre ele:

Grigore n-a fost singurul arestat din Odobesti: „...sunt cu fratele lui Tarabuta de la preceptie...” Sufera cand nu primeste vesti: „...am primit numai o carte postala de la voi si eu am trimis a 3-a carte postala” Pachetul de acasa la care avea dreptul odata pe luna era foarte important si, pentru a-l primi, trebuia sa se incadreze in limite de greutate si continut. De asemenea trebuia dovedit ca vine de la familie: „In pachet pune si un certificat de la primarie ca esti sotia mea cu numar de iesire caci altfel nu se primeste pachetul” De altfel, enumerarea celor de care avea nevoie, (mancare neperisabila, tigari, ata de cusut, articole de igiena personala, etc.), se face aproape in fiecare carte postala, consumand din spatiul foarte restrans al acelui cartonas. Oricum n-ar fi putut scrie foarte multe, fiecare carte postala purtand mentiunea "cenzurat" cu semnatura si stampila cenzorului.

Intreabarile despre munca pamantului, starea animalelor, pretul vinului te fac sa simti cat de dor ii era: „Aneta, vezi ce faci cu lipsurile la plantatie, sa semeni samanta de parang daca poti. 2 hectare la comuna, daca nu, pune pe al nostru. ...... Vin ai mai dat si cu ce pret se vinde? Calul e sanatos? Dar vaca si vitelul, oile, iedita, porcii?” ; „vitza ai complectat?....... locul Lucretiei il muncesti? ..... vitele si oile sunt sanatoase? cu via cum stai? ploua?”; „...altoieste parul din gradinita...”

Aneta ii scrie, probabil, ce s-a mai intamplat pe acasa, iar el e „...trist de cei care au murit in lipsa mea, D-zeu sa-i ierte” Mai este trist pentru ca unul din copii nu este foarte ascultator: „Cu scoala cum merg baietii, caci despre Vasilica am vazut ca te amaraste, nu-i de ajuns numai lacramile mele fiind lipsa dintre voi. D-zeu sa te tina sanatoasa ceea ce rog si eu pe D-zeu cu lacrami fierbinti”

Sarim in Septembrie 1952, de la Ocnele Mari la Canal. Nu stiu pe unde a mai fost in intervalul de trei ani care s-a scurs. Caligrafia e mai chinuita, depresia transpare parca din fiecare cuvant scris. 3 Septembrie 1952 trebuie sa fi fost o zi tare proasta pentru detinutul politic Grigore. Pe langa alimentele si tigarile strict limitate ii trebuie musai bocanci. Are voie sa-si primeasca sotia la vorbitor in 14 Septembrie. Cine stie dac-o fi venit... In 23 Februarie anul urmator repeta invitatia la vorbitor pentru 10 Martie. In aceeasi carte postala altcineva adauga, la sfarsit, dupa obisnuita lista cu cele trebuincioase lui Grigore, „1 pasare fripta” Este evidenta caligrafia diferita si instrumentul de scris diferit. Sper ca i-a stat in gat, gardianului, tortionarului sau cine-o fi fost ala, daca a primit acea pasare fripta... Sau poate ca acea adaugire a fost facuta, ca o favoare lui Grigore, de un temnicer milos si eu vorbesc cu pacat... Tot in 1953, in Decembrie, fiul sau cel mare, Ionel, ii trimitea o fotografie din armata. Dat fiind ca tatal sau era detinut politic, Ionel a facut 3 ani si jumatate de armata. La Canal, desigur. Pe spatele fotografiei ii scrie cateva vorbe si-mi imaginez efectul amestecat de bucurie si lacrimi al fotografiei si al vorbelor baiatului asupra lui Grigore.

In 5 Aprilie 1954 Aneta fusese la vorbitor cel putin odata. Sanatatea lui Grigore, in ciuda introducerii clasice, linistitoare, nu mai este aceeasi. Dupa enumerarea obisnuita a alimentelor, tigarilor si altor chestii permise in coletul ce va sa vina, acum ii trebuiesc si medicamente. P.P.-urile erau mijloc de aparare impotriva pelagrei, boala a mizeriei si a subnutritiei atotstapanitoare in puscariile comuniste. Probabil ca simte si ca energiile il parasesc pentru ca i-ar trebui si untura de peste si polivitamine. Si o fotografie a familiei de acasa.

La 25 Mai 1954 Grigore este pus in libertate cu biletul de liberare nr. 0455 emis de Formatiunea 0893 Constanta. Era deja foarte bolnav. Rubricile unde ar fi trebuit sa figureze numarul mandatului de arestare si fapta pentru care a fost arestat nu contin informatii. Asa era atunci. Nu era nevoie sa savarsesti vreo fapta impotriva legii pentru a fi arestat. Era deajuns sa ai gospodarie frumoasa, vie si animale la Odobesti sau aiurea. Si comunistii nu se impiedicau in formalitati inutile ca mandate de arestare si alte prostii. Ei aveau treaba multa, a face un popor fericit, chiar impotriva vointei acelui popor, nu era lucru usor, si n-aveau timp de explicatii. Grigore n-a fost niciodata judecat si, implicit, nici condamnat pentru ceva. Dar a petrecut aproape 6 ani prin unele din cele mai ingrozitoare inchisori si lagare comuniste: Aiud, Gherla, Ocnele Mari, Canal si altele nedocumentate aici.

In 26 Octombrie 1960 eu mai aveam 10 zile pana sa ma nasc. Grigore Curca scria fiului sau, dintr-un sanatoriu din Barlad, ca face apa la burta pentru a 5-a oara. Si-ar fi dorit sa primeasca mai multe scrisori. Avea sa se stinga foarte curand, in luna urmatoare, fara sa fi povestit niciodata, nimanui, cum a fost la Aiud, la Canal si prin alte locuri pe unde il purtase puterea populara care a fericit Romania dupa razboi si de care unora le este inca dor.

Epilog

Ionel, fiul care ii trimitea fotografie si mesaje in versuri din armata lui Grigore la Ocnele Mari, se indreapta acum spre 80 de ani si-si lucreaza inca via de la Odobesti primita inapoi in anii 90. Copiii lui Ionel nu inceteaza sa se mire de incapatanarea lui de a nu renunta la pamant si la corvoada asta din care nici macar nu ies cine stie ce bani...

Lumina de gaz

Lampa cu gaz, „de opt focuri”, trebuia aprinsa inainte de lasarea deplina a intunericului. Si nu era o treaba simpla cum ar fi apasarea intrerupatorului de la voi din dormitor. Era de vazut daca nivelul gazului din lampa era suficient, aveai de sters sticla de lampa cu hartie de ziar invartita inauntru-i cu varful unui fus, incet si cu mare grija sa n-o spargi, sa ridici un fel de capison de tabla si tai cu foarfeca un pic din terminatia fitilului arsa in seara precedenta. Dea-bia atunci o aprindeai si puneai, pe rand, la loc, capisonul si sticla de lampa. Reglai inaltimea fitilului si, implicit intensitatea luminii, cu ajutorul unei rotite cu zimti asezate intotdeauna in dreapta si, in sfarsit, urcai lampa in cuiul sau din perete.

Ritmul acestui ritual, ca si al vietii de atunci, era natural si nu trebuia sa stai cu ochii pe ceas. Lumina si intunericul, verile si iernile, aratul si cositul, iesitul urzicilor si taiatul porcului erau de-ajuns ca repere. Nu existau termene, ore fixe de intalniri, dead-lines sau alte cele. Nu trebuia sa te grabesti nicaieri. Timpul se scurgea incet, cu pas omenesc. Reperele zilei erau putine si fixate de mesele familiei, de hranirea animalelor si de pozitia soarelui pe cer. Daca te lasai transportat de reverii, lecturi sau de o siesta mai lunga, ograda avea grija sa zbiere, sa mugeasca, sa cotcodaceasca ca un reminder avant la lettre si sa-ti aduca aminte ca soarele este „la un harag de deal”. Deci ai face bine sa te misti un pic. Inainte de aprinsul lampii de opt focuri. Ori de cinci sau doispe, functie de ce consum iti permiteai...