marți, 31 iulie 2007

Requiem (allegro ma non troppo)

A murit Teoctist dupa 21 de ani de preafericire. Incerc sa ma abtin de la a vorbi despre daramari de biserici si complicitati ecleziastico-securiste. Din doua motive: Odata ca ar fi prea lung si a doua oara ca "despre morti numai de bine". Dumnezeu sa-l ierte!
Sa fiti atenti la sfanta lupta care o sa urmeze! De data asta nu mai sunt drept-credinciosii comunisti care sa puna patriarh, deci este liber la afurisenii mediatice, lovituri in coaie, scoatere de dosare. Va amintiti de povestea cu mitropolia Ardealului de acum vreun un an jumate-doi? Atunci s-a mai facut o mitropolie la Cluj pe langa cea de la Sibiu. Unii au spus ca e scindare, rupere, sfasiere a Ardealului, altii (Sf. Sinod) au zis ca, dimpotriva, e de bine.
Si bataia care va urma va fi pusa de unii in seama Celui de Sus. Functioneaza mai mereu acest alibi cu mizeriile care fac parte, chipurile, din planul si lucrarea Domnului.
Eu sper asa:
**Sa nu avem doua sau mai multe patriarhii dupa incetarea ostilitatilor. Si daca va fi sa fie, vreau, musai, una la Focsani, astfel bine-credinciosul Marian Oprisan va putea sa-si termine ctitoria care slutzeste centrul si asa urat al urbei.
**Viitorul patriarh sa nu fie unul care sa intoarca BOR cu fatza catre Moscova pravoslavnica. Poate s-o intoarca cu spatele, numai sa aiba grija sa nu se aplece dupa sapun.
Dar, daca ma gandesc mai bine, cred ca vreau alegeri patriarhale cu vot universal. Sau macar un referendum mic. Maaama, ce campanie electorala ar iesi...! Cu referiri la greaua mostenire a lu' Toader Arapasu, cu pozitionari strategice ale lui Voiculescu, cu investmantarea in rasa calugareasca a Laviniei Sandru. He, he...! Si totul pe banii lui Patriciu!

joi, 26 iulie 2007

Cafe ristretto

Si tot martea mea bucuresteana mi-a readus in minte o chestie. Marunta. Dar care ma sacaie:
In timp ce-l asteptam pe prietenul meu pe o terasa a trebuit sa beau ceva rece. Dupa care am cerut si un espresso. Scurt. Mic. Ca sa mearga tigara. Chelnerul imi cere 7 lei. Eo zic ca e foarte mult, el isi aduce aminte ca e doar 6 lei. Eo zic ca-s generos, ca 1 leu i-l dau eu, nu trebe sa ma fure and so on... Nu mai spun ca a trebuit sa marchez 1 leu si la toaleta. Dar iata ca spun.
M-am mai consolat cand mi-am adus aminte cat costa un espresso in aeroport la Otopeni. Vreo 11 lei.
Ca tot imi place si-am tot baut peste tot acest "concentrato di bonta", cum definea cafeaua espresso un barman italian, pot sa va spun ca la Fiumicino un espresso costa 0.8 euro si cam pe-acolo pana la 1 euro, 1 euro si ceva se invarte pretul cescutei de cafea in capitalele europene si in aeroporturile care le deservesc. La Henry Coanda este 3,5 euro. La terasa Debarcader vreo 2. Si e si mai proasta. Si ma intreb de ce... Poate pentru ca negustorii de pe la noi vor sa faca avere intr-o singura vara... Sau poate pentru ca suntem un neam de hoti... Cafeaua e doar un exemplu. Sentimentul ca nu primesc destul pentru banii pe care ii platesc, ca tot carciumarul incearca sa te fure, e aproape permanent. Pe la voi cum e?

Bucuresti, cod rosu spre vanat

Anca Pol scrie aproape 10 invataminte/concluzii dupa o minunata calatorie la Bucuresti traita de ea zilele trecute.
Marti, 24 Cuptor, m-am dus si eu cu neshte treaba pe-acolo. Cele over fourty degrees le-am suportat cu barbatie, intalnirea programata a fost lejera, de vara... dar orasul... chiar si acum, cand jumate din bucuresteni sunt pe la mare, este infiorator. Sau asa il percep eu. Toate relele romanesti, acolo sunt foarte concentrate, exagerate, agresive.
Intalnirea neprogramata, cu un prieten bun, mi-a salvat totusi ziua. A fost reconfortant sa vorbim un pic. Chiar daca subiectul principal a fost tot dizgratia de a trai inauntrul acelui oras care se afla inauntrul acestei tari, el stie sa se planga cu spirit. Mi-e teama ca, pana la urma, chiar o sa plece. Sper sa nu. Sau macar nu foarte departe. Sau sa ma ia si pe mine.
Am doi prieteni tineri in Cluj, (au aproape o luna de cand s-au casatorit, casa de piatra mah, mama voastra de unguri !), care delirau despre o eventuala mutare la Bucuresti, oportunitati infinite, bani mai multi, blah, blah... Stati cuminti acolo, mai copii, daca va iubiti unu' pe altu' si pe voi insiva!

marți, 17 iulie 2007

You are...

So special…

Altfel cum Dumnezeu am fi reusit sa ramanem impreuna atata vreme?! Trebuie sa fie ceva care care m-a tinut acolo. Care te-a tinut acolo. Ceva mai presus de defectele noastre, de infidelitatile mele, de conditia noastra pacatoasa de muritori ordinari ce suntem. Exhibitionismele mele precedente de aici si cele care se vor mai scrie, nu pot schimba asta.

So important...

La fel de importanta ca si libertatea mea de a visa, de a fi sincer, de a incerca sa-mi exorcizez frici, fatarnicii, lasitati. Tu esti mama copiilor mei si asta te face si mai importanta.


luni, 16 iulie 2007

Waste

Am cunoscut, acum vreun an si-un pic, o fiinta speciala. Astazi e altfel. Aproape ca ma indoiesc ca ar mai fi aceeasi.

Avea aripi. Acum pare ca nu mai are nici amintirea lor.
Visa. Acum cred ca face planuri.
Plutea. Acum umbla.

Nu e drept ca o transformare asa teribila sa se intample chiar si intr-o viata intreaga. E si mai nedrept sa se petreaca intr-un singur an.

Cred ca si-a dorit asta. Si-a dorit sa semene cu ceilalti. Inca isi doreste, pentru ca metamorfoza nu e inca desavarsita. Nu-i place, este evident, dar continua cu incapatanare. Nu stiu daca acest proces este reversibil. Daca nu gaseste pe cineva destul de inaripat, cu putere de a visa si foarte convingator, mi-e teama c-o sa reuseasca. Evolutia de pana acum este o garantie.

Cata tristete!

miercuri, 11 iulie 2007

Comfortably numb

"Viaţa nu ţine decît durata fiorurilor noastre." Asa zicea Cioran. Fara sa fiu un fan (nu pentru ca el n-ar fi mare, ci din cauza limitelor mele evidente), sunt d'accordissimo cu aceasta afirmatie a lui.
Avem simturi pentru a simti, a ne infiora. Munti, catedrale, cai lactee, muzici de tot felul, toate cate ne emotioneaza, se aseaza unele peste altele si rezulta in TRAIRE. Simtind, traim. Restul e vegetare sau mai putin de-atat.


Exista o stare care, prin ea insasi, inseamna mai mult decat cele de mai sus si care ne face sa le traim si pe acelea de o mie de ori mai intens: Indragostirea. Cand suntem indragostiti totul este intens. Fericirea si tristetea, extazul si agonia, daruirea si tradarea. Ne privim, ne ascultam, ne mangaiem, ne mirosim, SUNTEM VII!!!

Ar trebui sa ne indragostim de cat mai multe ori si sa ramanem asa pentru cat mai mult timp. Nu cred ca exista indragostire vesnica. Cei ce sustin ca sunt inca indragostiti dupa 50 de ani de casnicie sunt ori ipocriti ori ignoranti care n-au avut norocul sa fie indragostiti vreodata si, prin urmare, nu stiu ce e aia. Mitul cu jumatatile pe care zeii Olimpului le-au amestecat in vederea unei ulterioare regasiri este frumos dar fals. Devine adevarat doar temporar pe perioada cat esti indragostit si cand zici, cu siguranta pe care ti-o da doar nebunia tineretii si a indragostitului: She's the one and only si, uite-ai dracului greci, au avut totusi dreptate!

Daca acum as fi indragostit sigur n-as scrie astea. Pentru ca as avea foarte multa treaba! :) Constientizam aceasta lipsa asa cum resimtim lipsa starii de bine, de sanatate, atunci cind avem gripa. Indragostirea este deci starea normala, sanatoasa. Cu trecerea timpului ne indragostim din ce in ce mai rar. Sau murim din ce in ce mai des. Si mai prelung. Adica imbatranim. Ne mai dezmortim atunci cand o intalnim din nou pentru ceva vreme si atunci suntem din nou tineri si fara frica.

70, 80, 100 de ani?! Neah... Traim muuuult mai putin de atat. In rest muncim, ne uitam la televizor, si ne e frica sa visam.