Viata Fute Filmul sau Cel Mai Scurt Scurt-Metraj Ever

Aida ma indeamna sa scriu despre viata mea in cheie cinematografica. Imposibila misie, ca sa parafrazam un titlu cunoscut din domeniu. Eh, regizorul din mine doarme inca, asa ca o sa incerc eu, recuziter si masinist amarat si impostor, sa scriu macar un surogat de scenariu...

Zoom-out lent de pe lada de zestre fara decoratiuni, din lemn cafeniu si lucios de la vechime si fumul de lemn de fag care umple odaia iarna cand se aprinde focul si soba e rece. In cadrul astfel largit se vede o pereche de picioare de copil, fara incaltari, care lovesc usor, cu calcaiele, lemnul lazii. Lumina de gaz slaba, cateva contururi galbene, palpaitoare, anima oarecum spatiul intunecat. In fundal tipete, injuraturi, cuvinte grele, acuzatii ucigatoare, planset de femeie batuta. O picatura, ca de apa, cade pe degetul mijlociu al piciorului drept care nu e aliniat cu celelalte degete. E denivelat si cauta catre pamant ca si cand nu s-ar simti bine in mijlocul celorlalte. Un deget ciudat, stingher, neadaptat. Zgomotul din off se atenueaza, ceeace face ca plansul pierit si sughitat al copilului care nu se auzise pana atunci, sa ocupe coloana sonora. Camera urca lent, gambe de copil, genunchi de copil, palmele ascunse sub coapse de copil, pieptul de copil cu acea forma a toracelui atins de rahitism si... backgroundul format de un peretar tesut in casa, cu flori si frunze mari, colorate prea viu. Peretarul kitchos continua neintrerupt si acolo unde ar trebui sa se afle fata copilului. Copilul nu are fatza! Camera coboara din nou si face zoom-in pe acelasi deget mijlociu al piciorului drept, acel deget nealiniat care acum e ud complet si pe care continua sa cada cate o picatura ca de apa. Aici spectatorii, care si ei fac parte din distributie, se intreaba in cor: „daca copilul n-are fata, de unde ochii, de unde lacrima...?!”
40 years later
Deget mijlociu de picior drept cu conformatie schimbata, cu par dizgratios crescut pe falange, indreptat tot spre pamant dar mai discret. Degetul e udat de niste valuri care tot vin si se tot duc peste o plaja cu pietre marunte. Zoom out, gambe de adult, urmele rahitismului inca se vad deasupra unui abdomen nu obez dar evident sedentar, background mediteranean paradisiac pe care, de data asta, fata de adult trist si macinat de meschinarii se profileaza clar. Aceasta a doua si ultima scena se va filma din elicopter si cadrul se va largi pana va cuprinde toata coasta, toata planeta, tot universul. Este treaba regizorului, a operatorului si a celor de la efecte speciale sa arate ca, din acest cadru larg, au disparut toti oamenii de caracter si au ramas doar cei rai. Iar personajul trist de pe plaja nu este o exceptie.
Titlu al filmului, deloc original si mult prea lung, va fi: „If you say you’re happy, then why the hell are you so sad?!”

Later edit (tot cinematografic):

Aseara, inainte de finala Champions League, la TVR2 un documentar deja inceput demult mi-a atras atentia. Era vorba despre personajul meu! Ziceau acolo niste oameni destepti despre cantitatea de stres acumulata in copilarie si cum se reflecta ea in puterea ulterioara a adultului de a face fata situatiilor stresante, de a se descurca in relatiile de cuplu si profesionale, de a se adapta unei lumi si unui mediu care nu intotdeauna sunt prietenoase. Un expert interpreta niste fotografii unde oameni diferiti, in diferite imprejurari, zambeau sau incercau sa zambeasca. Erau acolo zambete naturale si frumoase si erau si altfel de zambete: chinuite, defensive... Zambetele eroului din filmul meu. In interviurile din film posesorii acestor din urma zambete isi aminteau despre certuri si violenta intre parinti, despre asteptari mari ale tatilor la inaltimea carora ei nu s-au ridicat niciodata, despre lipsa oricarei vorbe bune si a oricarui semn de afectiune paterna.

Leapsa de aducere aminte

Leapsa grea de la Aida care vrea sa-mi testeze memoria afectiva sau e curioasa sa afle originile marii mele culturi muzicale :)) De care muzici ascultau parintii mei… Pai, nepoata draga, la mine e mai greu... Pentru ca eu sunt om in etate si daca excludem din timpurile alea cantecul pasarelelor si vuietul vantului sau al paraielor, cand veneau mari, restul e improvizatie.
Hai sa vedem... Exista in casa bunicilor mei un patefon. Un fel de valijoara mica, couleur bordeaux, cu colturile intarite cu decoratiuni metalice, cu manivela si discuri. Sau placi. Nu din vinilul ala destul de flexibil al pick-upurilor de mai tarziu ci dintr-un fel de ebonita tare si groasa. Nu descriu si interiorul masinariei, chiar daca l-am cunoscut in cele mai mici amanunte cand am ramas odata singur si am demontat tot. Spun doar ca, dupa operatiune, scula a ramas inutilizabila, iar discurile s-au transformat in frisbbies pentru ca, in final, sa se sparga. Nu stiu sa dau nume de artisti inregistrati pe acele placi, eram prea mic pentru a-mi aminti, dar stiu ca, la momentul interventiei mele fatale in maruntaiele monstrului, s-a pomenit ceva de faptul ca bunicul si maica-mea muncisera aproape o vara intreaga pe la o ferma viticola de la Odobesti pentru banii necesari achizitiei. Ulterior am fost foarte ispitit sa operez si pe patefonul vecinilor nostri, unul negru si cu acea placuta cu catelul care asculta "His Master's Voice".
N-am reusit pentru ca n-am ramas niciodata singuri, eu si patefonul. Au trecut niste ani pana cand s-a auzit in casa si alta muzica in afara de cantecele pe care le canta maica-mea in timp ce migalea, cu acul sau razboiul de tesut si la lumina lampii cu gaz, lucruri care acum s-ar chema arta populara. Prin 1966 ai mei au cumparat un „tranzistor” adica un radio minuscul cu baterii si husa din piele maron. Zefir se chema, iar muzica populara avea mare trecere la parintii mei. O gramada de Marii si toate oltence: Maria Lataretu, Maria Ciobanu, Maria Cornescu sunt doar trei dintre ele. Ileana Constantinescu, Ileana Sararoiu, Benone Sinulescu si cati altii. Acesta din urma ii placea si tatalui meu fiind originar din vecinatatea satului unde se nascuse si el, sat a carui nostalgie a purtat-o cu el tot timpul vietii. Sigur ca, din prestatia „tranzistorului”, eu preferam alte cele. Nu stiu de ce si de unde mi-a venit, dar eu ascultam cu mult mai multa placere Adriano Celentano si Dan Spataru, Engelbert Humperdink si Tom Jones. Oricum, la cei 6-7 ani pe care-i aveam l-am iubit pe Celentano si dupa el pe o gramada de alti italieni frumos cantatori. Mai incolo Abba si Boney M. dar si Pink Floyd si Deep Purple au fost unii din muzicantii tineretii mele. Parintii mei au ramas la muzica populara din care va dau si voua o mostra. Una care imi place si mie, ca meloman confuz si fara gusturi bine definite ce sunt.

Iata ca, vorbind de muzica parintilor mei, am vorbit mai mult de muzica copilariei proprii. Dar o sa ma iertati, dat fiind ca aceasta coincide cumva cu muzica parintilor multora dintre voi, dragi copii... :)
Forward leapsa la PeculiarShe, Cristian si Morar. Macar unu' de ar scrie, pentru ca mi-s dragi si m-ar interesa amintirile lor.

Leapsa pe cadouri

Celor nascuti mai de curand sau altundeva li se va parea neverosimil dar, in copilaria mea si in catunul in care am crescut, nimeni nu facea cadouri nimanui in acceptiunea oraseneasca, moderna a termenului. Zilele de nastere nu se sarbatoreau. De fapt nici n-avea vreo importanta la ce data te-ai nascut. Data nasterii din acte nu coincidea cu cea reala pe care nimeni nu parea s-o stie. Mama era, conform amintirilor bunicii, nascuta “cam pe timpul cireselor”, iar bunicii nu stiau nici macar anotimpul nasterii lor. Se presupune ca eu sunt nascut in 5 noiembrie, chiar daca in acte data este 9. Asta pentru ca primaria era departe, puntea era luata de apele mari, iar daca intarziai declararea copilului mai mult de nu stiu cate zile, primeai amenda.
Cateodata, de Pasti, ai mei imi cumparau tenisi noi si ceva hainute ieftine. Dar nu se chema ca erau cadouri. Pur si simplu nu mai aveam nimic de incaltat sau imbracat, iar Invierea Domnului era cel mai potrivit moment sa porti haine noi.
Despre bradul care se impodobeste am citit ceva in abecedarul clasei intai. Era acolo o poezie care incepea asa: “Bradulet, bradut dragut, ninge peste tine, Haide, hai in casa mea, unde-i cald si bine…” N-am prea inteles semnificatia poeziei si rostul unui copac in casa, poate si pentru ca se mai vorbea pe acolo de unul Mos Gerila iar pomul era “de iarna” si nu "de Craciun". Primul brad l-am avut in casa numai dupa ce am avut primul copil. De cativa ani am incetat sa cumpar brad. Pentru ca nu sunt in stare sa plantez macar unul in locul celui taiat si nici padurarii n-o fac, ocupati fiind mai degraba cu taierea.
Poate cele de mai sus au facut sa nu reusesc niciodata sa ma obisnuiesc definitiv cu primirea si daruirea de obiecte la zile de nastere, onomastici sau sarbatori. Poate fi un handicap social dar cred ca e si o binecuvantare care m-a ajutat sa nu cad in pacatul consumismului exagerat sau al goanei dupa cadouri prin super-hyper-mega-marketuri supraaglomerate.

***********************

Raspunzand, cu multumiri, la leapsa lui Haidetisahaidem, cele mai frumoase cadouri primite, ca unul care n-a primit foarte multe, au fost, in ordine cronologica si pomenind si pe cei care au fost generosi cu mine:
Viata - de la Dumnezeu. Lumina cartii - de la bunica mea Maria. Dragoste – de la femei si fete care m-au iubit (si, credeti-ma, nu e usor sa iubesti pe unul ca mine) si mai ales de la Mihaela care inca ma mai iubeste in ciuda eternitatii care a trecut si a ciudateniilor mele. Doi copii normali – din nou de la Dumnezeu si din nou de la Mihaela.

************************

Acum trebuie sa spun si ce cadou mi-as dori. Asta se leaga, cumva, de unul din darurile pe care deja le-am primit si pe care le-am insirat mai sus. Mi-as dori un notebook pe care sa-l daruiesc, la randul meu, unuia din copii daruiti mie de Mihaela si de Dumnezeu. Pentru ca proiectele lui de student la design auto au nevoie de mobilitate intre casa si scoala. Asta e singurul motiv pentru care m-as bucura ca postul meu sa placa juriului concursului UPC. Cum sansele sunt minime, am sa transmit leapsa unor oameni cu talent si sanse mai multe. Asadar taguiesc aici pe Aida, Teodora, Roxana, Dina si Janie carora le doresc inspiratie si bafta! Ceilalti au primit deja leapsa odata cu mine.

No planning. Dreamin' only!

Douamiisapte e aproape trecut, iar multi, pe langa nelipsitele planuri de revelion si cumparaturi timpurii de Craciun, fac deja bilanturi. Eu nu fac dintr-astea, si n-am spus niciodata ca un anumit an a fost bun sau prost. Mi se pare inutil. Sau poate mi-e frica de analize de acest fel… Scheletele ar putea navali afara de prin dulapuri, nu? :) Sau nivelul de self esteem, oricum scazut, s-ar putea prabusi dincolo de minimul necesar pentru supravietuire. Vorbesc aici de bilanturi personale si nu de cele contabilicesti de la munca unde, cel mult, ma uit peste ele si spun uneori: “E binisor, asociatii pot sa navigheze intr-o barca mai noua si mai mare vara viitoare”.

Nici vreun mare fauritor de proiecte pentru anii care veneau n-am prea fost. Poate pentru ca am crezut mereu ca nu poti controla totul. Sau nu poti controla mai nimic. Nici macar in propria viata. Nu stiu ce m-a apucat in toamna asta, dar nu scap de gandul ca trebuie sa fac nu unul ci trei lucruri anul viitor. In ordine cronologica cele trei chestii ar fi:

1. O saptamana la schi in Dolomiti in ianuarie sau februarie.
2. O tura cu motocicleta in aceeasi Dolomiti in iunie sau iulie.
3. Un pelerinaj de cinci - sase sute de kilometri, (initial erau vreo mie, dar timpul trebuincios ar fi prea lung daca vreau sa-mi pastrez si slujba). A great walk, eventual in continuarea turei cu mobra care ar ramane sa ma astepte cuminte acolo unde ar incepe marea hoinareala.

Ma gandesc ca, pentru orice om normal, primele doua ar fi mai de inteles, pe cand number 3 ar fi doar o extravaganta daca nu de-a dreptul o nebunie. Sunt un ciudat daca, din cele trei, cel mai mult imi doresc pelerinajul? Nici nu conteaza foarte mult de unde ar incepe si care ar fi destinatia. Cred ca experienta drumului ar fi mai importanta.

Voi ce va doriti de la anul care se va pravali peste voi de-acu' in vreo 35 de zile? De fapt nu cred ca ma intereseaza atat planurile cat visele voastre. Alea care va ajuta sa treceti peste toate cate-s rele si sa nu deveniti acriturile mizantropice la care va tot indeamna viata.

A, pe langa eventualele voastre comentarii, ma gandesc acum sa experimentez si eu acea chestie, verra trendy, care se cheama, atat de minunat, “leapsa”.

Asadar Roxana, PeculiarShe, Mesajinsticla, Aida, Mihaela si tot efectivul blogrollului asmallerbang este provocat sa se marturiseasca.

Sigur ca mi-as fi dorit sa citesc si dorintele lui Ben si ale Ancutei dar primul nu stie romaneste iar cea de-a doua, spre marea mea tristete, nu mai tine pravalie-n blogosfera. Ancuta, un comentariu cat un articol (si inca mai abitir!) ar putea sa aduca oarece consolare neconsolatului tau fost cititor… :)