luni, 19 septembrie 2011

De Exorcismo

Locul se cheama Raiut. Cu ţ. Cel care l-a botezat trebuie ca a fost tare fericit pe dealul acela inalt si, in mod sigur, a avut niscai motive sa se simta asa si sa-l alinte in consecinta. Plecase cu intentia sa urce pana-n varf, iar acolo sus sa gaseasca vorbele potrivite cu care sa-ncerce s-o readuca acasa. Unde ar fi putut fi un loc mai potrivit pentru o conversatie atat de importanta? Nu erau singuri, baiatul cel mare, venit de departe, ii insotea si ar fi trebuit sa le fie bine. Ca intr-un raiut, ca intr-un rai mai mic, nu? La vreo cinci sute de metri de varf i-a simtit gheata din suflet. Si-atunci n-a mai putut urca. A stat acolo, in iarba, cu lacrimile-n gat si a privit, pentru vreo jumatate de ora, o adunatura de corbi, croncanitori si negri ca iadul, impotriva carora se incontra un puiandru de uliu. Viteaz, abil, dar singur impotriva a vreo douazeci de uratenii agresive. Au coborat si, pe drumul la vale, a aflat si motivul care-i impietrea inima. Cu nume si prenume.

Raiutul, pentru el, a avut de-atunci un nume tare nepotrivit. Si-a promis ca n-o sa se intoarca niciodata pe acel deal. Cel de l-a botezat avea sigur inima usoara. Iar corbii inca nu invadasera locul innegrindu-l si umplandu-l de croncanituri prevestitoare de moarte.

Mai mult de un an amintirea Raiutului si a acelei zile de sambata a fost chinuitoare. Si atunci si-a spus ca o noua incercare de ajungere in varf ar putea exorciza demonul care nu-i da pace. De data asta a plecat cu altcineva. A fost surprins sa vada ca dealul e, de fapt, foarte frumos, urcusul pana-n varf minunat, orizontul incantator, ulii sunt mari si parca mai multi decat corbii, iar croncaniturile acestora din urma pot chiar sa-i aduca un zambet.