luni, 31 decembrie 2007

Three wooden crosses

Kinda sad, kinda oldish, kinda country gospel... De cativa ani cantecul asta imi da un pic de curaj ca si eu, pacatosul, "the hooker" in Randy Travis' story, sa pot indrazni sa sper si sa merg inainte. Sa nadajduisc ca, printre cei mai harnici, mai destepti, mai credinciosi si mai buni decat mine, ma voi strecura si eu cumva catre lumina.
Music is important. Lyrics are important as well. This song has it all and it has a message. Daca e nepotrivit cu timpurile, pentru urarile traditionale de ajun de An Nou, adresati-va cu incredere rubricii permanente cu cantece din dreapta sus!
Get this widget | Track details | eSnips Social DNA

miercuri, 26 decembrie 2007

Si chiamavano Madonne

Am citit azi doua posturi a doua doamne din blogrollu' propriu si, nu stiu daca cu vreo legatura directa, mi-am amintit de o scena din spectacolul lui Roberto Benigni de la Rai Uno de acum cateva saptamani. A vorbit mult Roberto atunci. A recitat din Dante, a divagat despre politica, despre valorile italiene, despre dragoste si despre femei. Doamnele care cred ca statutul social pe care il au acum li se datoreaza exclusiv lor si revolutiei sexuale din anii 60 si care, in secret, inca suspina dupa amoruri medievale cu cavaleri in armuri stralucitoare, ar face bine sa asculte la ce spune Benigni. Despre nobletea si frumusetea femeilor in feminitatea lor absoluta. Le ridica, astfel, pe un piedestal pe care nici o revolutie sexuala sau lupta surda pentru "emancipare" nu le-a urcat si nu le va urca vreodata. Cine are organ de auzit va asculta despre demnitate si nu despre trufie, despre dragoste si nu despre posesivitate, despre Dumnezeu care este dragoste si nu vreun vataf incruntat si inclinat spre pedepsirea pacatosilor. Multumiti deci, dragele mele, lui Dumnezeu si Fecioarei, lui Dante, Francescai si Papei Gregorio al VIII lea. Si multumiti-i marelui Benigni pentru declaratia de dragoste pe care v-o face si pe care multi altii v-ar face-o daca s-ar pricepe... Poate ca, dupa acest exercitiu de gratitudine, va va fi mai usor sa ramaneti femei.
Daca apetitul de Benigni vi s-a exacerbat dupa discursul de mai sus, gasiti pe Youtube mai multe fragmente ale spectacolului. Toate delicioase.

luni, 24 decembrie 2007

Uomini Soli

Asculati la batranii I Pooh motive de singuratate pentru barbati. Nu neaparat de Craciun. 

Home for Christmas este o expresie depasita.

sâmbătă, 22 decembrie 2007

Scanning my body

Oamenii au inventat multimi de masinarii, substante si proceduri menite sa exploreze interioarele partii noastre muritoare si sa ne prelungeasca viata dincolo de cat am merita. Unele din masinariile astea costa foarte mult (The scanners used in medicine have a typical magnetic field strength of 0.2 to 3 teslas. Construction costs approximately $ 1 million per tesla and maintenance an additional several hundred thousand dollars per year, zice Wikipedia.) Cine investeste in ele trebuie sa-si scoata banii si sa faca si profit. Pentru ca timpul vracilor de vocatie a trecut de mult, iar acum timpul e, mai degraba, al negustorilor. Am fost ieri clientul acestui mecanism de piata si de moarte.
Clinica in Bucuresti, programare la ora 14, receptie, asistenta care m-a condus catre sala RMN, dezbracat haine, imbracat halat, scos ceas, lanturi, piercinguri si intins pe o masa mobila care urma sa ma transporte in interiorul tunelului aluia pe care l-ati vazut prin filme. Instructaj scurt si o ultima intrebare:
-Aveti implanturi metalice de orice fel?
-N-am. Doar o schija de otel de vreo trei milimetri la incheietura mainii stangi.
-Aa, pai nu putem face treaba… E periculos… Se poate deplasa, sectiona vene, artere, capilare… stiti, campul magnetic este urias acolo inauntru.
-Si eu am venit degeaba, huh? Hai s-o legam cu ceva, s-o punem in lanturi, s-o imobilizam…
-Nu stiu, ma duc sa vorbesc cu doamna doctor.
Se intoarce si-mi infasoara pulsul cu doua randuri de leucoplast. De asemenea ma sfatuieste sa tin mana sub fund apasand cat pot de tare pe toata durata procedurii.
-Si cam cat ar fi durata asta?
-Intre 15 si 20 de minute.
Fesa mea stanga, inca ferma, impreuna cu leucoplastul si-au facut, pana la urma, treaba si am scapat nesfartecat de bucatica aia de ciocan pe care o port sub piele de vreo douazeci de ani. Mai greu a fost cu zgomotele infernale dinauntrul tunelului care, in ciuda castilor de pe urechi, m-au terorizat. Era ceva heavy metal cantat cu o mie de pickhammere pe ritmuri variate intrerupte de foarte scurte pauze. Semana cu ce se aude in casele voastre cand va vin vecinii din Italia si se hotarasc ca arhitectura si finisajele casei pe care le-au modificat radical in vacanta trecuta sunt old fashion. Si atunci sparg din nou la pereti din beton toata luna august, in speranta ca de data asta o sa le iasa la fel cu ce-au vazut ei la patronul lor din via Nomentana. Se vede treaba ca unii pacienti nu reusesc sa indure zgomotul, pentru ca fata mi-a dat o chestie de cauciuc in mana si m-a sfatuit sa strang de ea daca simt ca nu mai pot, iar ea o sa ma extraga de-acolo subito!

De-abia astept sa vad filmul pe care o sa-l primesc dupa Craciun. Ar trebui sa fie unul foarte bun daca ma gandesc la efort si la costurile de productie. Platite din buzunar pentru ca nu conteaza ca eu dau multi bani sistemului de sanatate. Casa de Asigurari Vrancea n-are contract cu acele clinici din Bucuresti posesoare de masinarii infernale. Cu nici una! Si nici n-are de gand sa incheie vreunul!

vineri, 21 decembrie 2007

My brand new Mac Book. Courtesy of UPC

Ieri pe la 10 a venit un curier la birou sa-mi aduca memory stickul oferit de UPC primilor 50 de oameni care au scris un post si l-au inscris in concursul "Leapsa UPC". Iata ca se poate castiga si din scris chiar si nefiind scriitor sau vreun big shot blogger cu traficu' greu si adsensu' tocit de clickuri, mi-am zis. Pe la pranz m-a sunat cineva, cu o asa voce ca as fi vorbit cu ea toata ziua, care a zis c-o cheama Dana Dobrescu si lucreaza pentru UPC. Oops, zic, sa stii ca s-au razgandit si vor sa-mi ceara sticku' inapoi! A continuat spunand ca sunt castigatorul concursului si ca, a doua zi, as face bine sa fiu la Bucuresti ca sa-mi iau Mac Booku'. Sigur ca m-am bucurat, i-am multumit frumos si ne-am dat intalnire pentru azi la 12.

Am spus colegilor ce si cum, am spus si altor doi trei oameni, dupa care m-a fulgerat gandul ca telefonul ala putea fi si o farsa, iar cei carora le impartasisem bucuria or sa rada rau de mine si pe buna dreptate.

Traficul bucurestean m-a tinut prizonier mai mult decat prevazusem si am ajuns la intalnire cu vreo 10 minute intarziere. M-am bucurat sa-i cunosc pe cei trei membri ai juriului. Doamna Ioana Avadani - director al Centrului pentru Jurnalism Independent, Domnul Florin Dumitrescu - copywriter si care scrie textele celor de la Sarmalele Reci si Domnisoara Dana Dobrescu - Media Relations Specialist la UPC Romania. Mi-au spus ca au desemnat textul meu ca si castigator in unanimitate si independent unul de celalalt. A mai fost si o camera video si un interviu despre care n-am avut curiozitatea sa intreb unde se fa difuza. Important este Macu' pe a carui tastatura alba scriu acum aceste vorbe cu care vreau sa le multumesc inca odata celor de la UPC si sa impart cumva si cu voi surpriza pe care mi-au facut-o.

joi, 20 decembrie 2007

#9

Dac-am vazut ca nu-mi trece m-am dus la doctor. In drum spre birou am luat un bon de ordine pentru tura de dupa-amiaza. Numarul noua. Am socotit eu ca pe la trei jumate ar trebui sa fiu la usa cabinetului si am fost. Acolo vreo zece oameni ciorchine pe langa tocu’ usii intr-un spatiu de vreo patru metri patrati. In holul mai mare de dincoace spatiul era mult mai larg si erau chiar scaune pe care nu se aseza nimeni.

“Nu va suparati, ce numar urmeaza?” Vreo zece perechi de ochi cu priviri revoltate si rele m-au fulgerat.
“Nu stim, dar ce importanta are?!”
“Pai eu am numaru’ noua si ma intrebam daca am mult de asteptat”
“Oi fi avand matale numaru’ noua da’ daca n-ai stat aici nu se pune! Uite, eu am numaru’ doujdoi si stau aici, in picioare, de la ora unu!”


Nu mai stiu daca n-am fost in stare sau mi s-a parut inutil sa leg doua fraze simple pentru a-i convinge pe oamenii aia ca e o prostie sa stea “skin to skin” in holisorul ala stramt si sa-si miroase secretiile ore in sir, atat timp cat exista acele nenorocite de bonuri facute tocmai pentru a-i scuti pe ei de o parte din chin. Poate ca mi-am spus ca lor le e drag chinul ala si nu vor sa renunte la el. E chinul lor, iar in procesul chinuirii ei socializeaza, se plang de dureri, isi povestesc spitalizari trecute si operatii nereusite, afla trucuri noi pentru prostirea comisiilor medicale de pensionare. Si atunci cand vine unul care vorbeste de bonuri de ordine il urasc. Pentru ca nu s-a chinuit cu ei, n-a suferit trei ceasuri de lipsa de aer ca ei, n-a impartasit nimic despre propriile boli si suferinte. Nu face parte din trib, este un outsider si asa trebuie sa ramana.
Si mi-am amintit de tristetea puhoaielor de oameni filmati pe la institutii care dau bilete ieftine la bai si am revazut incrancenarea cu care se imping pe la moastele sfintilor pentru o prosternare scurta si o iertare mai timpurie a pacatelor. Si de expresia nelipsita din orice jurnal de stiri “oamenii s-au calcat in picioare la…”

sâmbătă, 15 decembrie 2007

Homely guy

Nu sunt un gospodar. Stiu asta si eu si altii. Cand sunt lucruri de facut/reparat prin casa sau prin imediata ei apropiere ma pornesc greu. Daca ma pornesc, duc, cumva, treaba capat. Cu injuraturi si cu degete strivite de lovituri de ciocan imprecise. Instalatii electrice si sanitare, tuns iarba din curte si alte corvezi nu-mi sunt straine. Primavara trecuta, de exemplu, am hotarat sa plachez fatada casei cu polistiren pentru izolare termica mai buna si poate o culoare mai optimista a casei. Cineva a sugerat sa angajam pe cineva care stie, un meserias care a mai facut chestia asta, eu ma gandeam ca nu e mare lucru... si da-i, si munceste, si lupta... Doamne, cat efort, cate blesteme! Dar, dupa un timp dublu fata de cel estimat, am scos-o la capat. Singur!
Astazi am facut o gramada de treaba in casa cea mica (nu ca cealalta ar fi mare!) in care stam iarna. Aveam de schimbat o hota la bucatarie care se stricase si de montat niste robineti de golire la calorifere. Nici de data asta n-au lipsit cele nelipsite. Accesoriile cumparate dimineata nu s-au potrivit. Am uitat sa cumpar banda de teflon, diblurile livrate cu hota s-au dovedit prea scurte pentru distanta la care se afla betonul fata de tencuiala, racordul de aluminiu de 130 a fost larg (chiar daca asta era dimensiunea data de producatorul hotei). Astea si alte uriase obstacole nu m-au impiedicat sa duc la bun sfarsit laborioasa intreprindere. Chiar daca asta a insemnat multe drumuri pe la negustorii de fittinguri pe strazile ninse si alunecoase ale urbei. Si ce satisfactie! Ce sentiment de implinire! Merita sa desfac o sticla de vin si sa beau cu prietenu’ Gica. Si cum sticla aia a fost mult prea mica, a trebuit sa completez cu niste scotch. Proasta combinatie, mai ales pentru un bautor neprofesionist. Acum, neavand alte alea de facut, incerc sa ma dreg cu acest post. Probabil nu e o idee foarte buna, dar zeama de varza nu este. Pentru ca n-am pus varza la murat asta toamna. V-am zis ca nu-s un gospodar.

luni, 10 decembrie 2007

Despre porumbei si "pietrele arici"


“Am văzut azi doi oameni diferiţi: un copil care alerga să prindă un porumbel pînă aproape a reuşit, şi un bătrîn cerşetor căruia i se odihnea un porumbel pe umăr. Dacă alergi după un lucru, e posibil să “îl ajungi”, dar totodată îl poţi avea lăsîndu-l “să vină” la tine. Desigur că această din urmă cale nu are nimic din spectaculosul luptei, a strădaniei şi a efortului prin care ne justificăm că am meritat acel lucru pentru care “am luptat”. Îti doresc sa fii mereu un luptator... La multi ani!
Tot azi o fetita ce vine la centrul la care lucrez nu avea nici macar sosete in picioare... i le-am dat pe ale mele. Si m-am intrebat daca o fi existat vreodata Mos Nicolae, cu adevarat...”
***
Asta a fost una din urarile pe care le-am primit de Sf. Nicolae. Stiam foarte putine despre expeditor. Am aflat ulterior ceva mai multe. Am aflat ca are vreo trei slujbe, toate avand de-a face direct sau tangential cu socialul. Pe langa astea mai are timp si pentru voluntariate prin care ajuta oameni necajiti. Si m-am minunat. Ca orice pamantean egoist care se plange ca nu-i mai ajunge timpul pentru treburile meschine care-i umplu viata. Si care, in acelasi timp, simte ca viata lui nu este niciodata plina.
Pentru toti oamenii speciali, puternici si altruisti respect si admiratie. Pentru mine… doar o intrebare: Eu cine sunt? Copilul care alearga dupa porumbel sau cersetorul pe umarul caruia porumbelul a ales sa poposeasca? Mi-e teama ca nu sunt nici unul nici celalalt. Nici luptatorul, nici alesul. Mai degraba o piatra de pe fatada bazilicii San Marco prevazuta cu tepuse metalice care sa impiedice porumbeii sa se aseze.
***
Lamurire: Pentru poza de deasupra a trebuit sa tin niste graunte in palma. Ca sa nu credeti ca am fost vreun ales, vreodata...

sâmbătă, 8 decembrie 2007

Leapsa pe cadouri

Celor nascuti mai de curand sau altundeva li se va parea neverosimil dar, in copilaria mea si in catunul in care am crescut, nimeni nu facea cadouri nimanui in acceptiunea oraseneasca, moderna a termenului. Zilele de nastere nu se sarbatoreau. De fapt nici n-avea vreo importanta la ce data te-ai nascut. Data nasterii din acte nu coincidea cu cea reala pe care nimeni nu parea s-o stie. Mama era, conform amintirilor bunicii, nascuta “cam pe timpul cireselor”, iar bunicii nu stiau nici macar anotimpul nasterii lor. Se presupune ca eu sunt nascut in 5 noiembrie, chiar daca in acte data este 9. Asta pentru ca primaria era departe, puntea era luata de apele mari, iar daca intarziai declararea copilului mai mult de nu stiu cate zile, primeai amenda.
Cateodata, de Pasti, ai mei imi cumparau tenisi noi si ceva hainute ieftine. Dar nu se chema ca erau cadouri. Pur si simplu nu mai aveam nimic de incaltat sau imbracat, iar Invierea Domnului era cel mai potrivit moment sa porti haine noi.
Despre bradul care se impodobeste am citit ceva in abecedarul clasei intai. Era acolo o poezie care incepea asa: “Bradulet, bradut dragut, ninge peste tine, Haide, hai in casa mea, unde-i cald si bine…” N-am prea inteles semnificatia poeziei si rostul unui copac in casa, poate si pentru ca se mai vorbea pe acolo de unul Mos Gerila iar pomul era “de iarna” si nu "de Craciun". Primul brad l-am avut in casa numai dupa ce am avut primul copil. De cativa ani am incetat sa cumpar brad. Pentru ca nu sunt in stare sa plantez macar unul in locul celui taiat si nici padurarii n-o fac, ocupati fiind mai degraba cu taierea.
Poate cele de mai sus au facut sa nu reusesc niciodata sa ma obisnuiesc definitiv cu primirea si daruirea de obiecte la zile de nastere, onomastici sau sarbatori. Poate fi un handicap social dar cred ca e si o binecuvantare care m-a ajutat sa nu cad in pacatul consumismului exagerat sau al goanei dupa cadouri prin super-hyper-mega-marketuri supraaglomerate.
***********************
Raspunzand, cu multumiri, la leapsa lui Haidetisahaidem, cele mai frumoase cadouri primite, ca unul care n-a primit foarte multe, au fost, in ordine cronologica si pomenind si pe cei care au fost generosi cu mine:
Viata - de la Dumnezeu. Lumina cartii - de la bunica mea Maria. Dragoste – de la femei si fete care m-au iubit (si, credeti-ma, nu e usor sa iubesti pe unul ca mine) si mai ales de la Mihaela care inca ma mai iubeste in ciuda eternitatii care a trecut si a ciudateniilor mele. Doi copii normali – din nou de la Dumnezeu si din nou de la Mihaela.
************************
Acum trebuie sa spun si ce cadou mi-as dori. Asta se leaga, cumva, de unul din darurile pe care deja le-am primit si pe care le-am insirat mai sus. Mi-as dori un notebook pe care sa-l daruiesc, la randul meu, unuia din copii daruiti mie de Mihaela si de Dumnezeu. Pentru ca proiectele lui de student la design auto au nevoie de mobilitate intre casa si scoala. Asta e singurul motiv pentru care m-as bucura ca postul meu sa placa juriului concursului UPC. Cum sansele sunt minime, am sa transmit leapsa unor oameni cu talent si sanse mai multe. Asadar taguiesc aici pe Aida, Teodora, Roxana, Dina si Janie carora le doresc inspiratie si bafta! Ceilalti au primit deja leapsa odata cu mine.

vineri, 7 decembrie 2007

Fading light

Si picioarele astea care nu se mai incalzesc… Febra mare, tremurat si clantanit de dinti, dupa care inertia… si un geamat slab dar imposibil de reprimat. Creierul e o gelatina care nu-i mai apartine. Se vede pe el insusi de undeva de sus, nu mai este el, este doar un sac cu pietre fara viata… Lumina, unde este lumina? Nu se poate, ultima data cand s-a privit asa, era acolo, nu orbitoare, nu multicolora, dar era… A, uite-o! Mai e doar un licar slab care se vede ca un ultim carbune ramas aprins sub stratul de cenusa si mangal mort, sub pietrele din sacul acela ponosit. Stie, fara sa-i fi spus nimeni, lumina aceea care de-abia mai palpaie, care pare cea mai departata si mai putin vizibila stea ramasa singura pe cerul de august, este sufletul lui. Doamne, atata a mai ramas?! Isi promite ca, dupa ce o sa coboare la loc, dupa ce-o sa revina, o sa reaprinda, o sa resusciteze, o sa…

Au trecut zece ani de la cea mai rea gripa care l-a lovit vreodata. Se pare ca a fabricat anticorpi multi si puternici atunci. N-a mai facut deloc gripa. Cel mult cate-un guturai. Multi ii spun ca e trist si ca trebuie sa faca ceva cu tristetea asta permanenta. El se gandeste uneori ca o fi de la putinatatea luminitei aleia. Se intreaba daca macar mai licareste acolo sub pietrele alea. Zece ani nu s-a priceput s-o reaprinda.

miercuri, 28 noiembrie 2007

Nota informativa

Veti spune, citind acestea, ca sunt un delator, un turnator, ca fac politie politica! Dar sa stiti ca eu nu fac decat ce-ar face orice cetatean onorabil care simte ca o institutie a statului este in pericol sau ca i se stirbeste din autoritate. Slujind democratia si cuceririle poporului muncitor au facut asta oameni mari si caractere si mai mari. Au turnat ierarhi ai bisericii au turnat boieri precum Balaceanu Stolnici si Paleologu. A demascat si Domnul Iliescu (saru’ mana domn’ Presedinte!) cand a vazut ca o adunatura de golani platiti de Ion Ratiu amenintau o democratie fragila si un tanar stat de drept. Asta fac si eu, pastrand proportiile si cunoscandu-mi lungul nasului. Ca om de bine ce sunt demasc fara frica si fara false considerente morale, atitudinea unor concetateni fata de o institutie fundamentala, indispensabila si eminamente onorabila a aceluiasi stat si a aceleiasi, inca fragile, democratii: Politia Romana sau, mai exact, Politia Romana din Vrancea ale carei eforturi intru fericirea noastra imi sunt mai vizibile.
***
Domnilor Comisari, Inspectori, Agenti, Plutonieri,

Sa traiti!

Veti fi auzit voci dusmanoase spunand prin targ ca subsemnatul considera ca sunteti o institutie inutila, parazitara, cu oameni corupti si deloc profesionisti. Sa stiti ca nu e adevarat. Eu nu fac decat sa va laud pe unde apuc si sa-i indemn pe oameni sa va respecte, sa va pretuiasca la justa Dumneavoastra valoare, sa nu va mai injure de mama sau sa va adreseze mascari de genul “facu-va si dregu-va!” cum am vazut eu pe iutub ca fac unii cetateni. In spiritul marelui respect si consideratii pe care v-o port vine si acest al doilea post al meu dedicat Domniilor Voatre, saru’ mana!

Vreau sa va aduc la cunostinta ca exista cetateni care, prin felul de a gandi si vorbi despre institutia Politiei, ma enerveaza peste masura. Acesti indivizi, ca altfel nu pot sa-i numesc, considera de-a dreptul nepotrivit sa fiti vazuti prin crasme alaturi de oameni cunoscuti pentru inclinatiile lor spre nelegiuire, oameni apartinand asa numitei lumi interlope care va si platesc mancarea si bautura. Mai clevetesc acestia despre faptul ca asta denota cardasie si complicitate, ignorand faptul ca Dumneavoastra sunteti, desigur, intr-o misiune ander-caver. Ei nici nu banuiesc ca cele mai bune rezultate ale acestui tip de misiune apar tocmai atunci cand omul legii este in uniforma si se imbata muci, in exercitiul functiunii, alaturi de infractor. Asta pentru ca interlopul sa nu banuiasca lucratura iscusita a carei victima este. Si oare stiu acesti barfitori cati bani economiseste statul acceptand ca nota de plata sa fie achitata de interlop?

Mai zic aceste elemente declasate ale societatii noastre capitaliste ca, atata timp cat nu-i sanctionati pe cei care parcheaza anapoda, impotriva bunului simt, a semnelor si marcajelor pe care Dumneavoastra, impreuna cu o alta institutie admirabila – Primaria, le-ati plantat generos prin oras, sunteti imbecili, indolenti, lenesi si ca va doare-n cur. Nici nu le trece prin cap ca sunteti, de fapt, indulgenti, generosi, intelegatori si ca, sub haina statului, pe care cu cinste si onoare o purtati, se ascund oameni milosi si cu frica lui Dumnezeu.

Mai considera aceste spurcaciuni ca, in timp ce traficul urbei este innebunitor si cu tendinte de inrautatire, Dumneavoastra preferati sa va trageti cu masinile pe la Garoafa, Dumbraveni, Dumbravita si prin alte locuri cu aer mai curat, ocupandu-va cu chestii mult mai “simple” si “de loc stresante” cum ar fi pandirea si amendarea bietilor soferi care depasesc viteza legala cu cativa km/h. Ei n-au idee despre cat efort presupune intocmirea, conform normelor legale in vigoare, a unui proces verbal. Ca sa nu mai vorbim de doua procese verbale sau de nenumaratele procese verbale pe care, cu abnegatie si neprecupetita grija fata de cetatean, le intocmiti zilnic. Desigur, numai celor carcotasi care, dupa ce-au comis calcarea de lege si de linie continua depasind o caruta, nici n-au atata minte sa puna 50 de lei in buletin preferand sa stea pe la cozile de la circa financiara a doua zi. Asta, bineinteles, invoindu-se de la servici si vaduvind societatea si produsul intern brut de ore bune de munca.

Mintile lor spurcate si gurile lor cartitoare cred si spun ca ati putea sa va dovediti mai bine utilitatea si rostul incercand sa descongestionati traficul prin oras, fara sa gandeasca mai in profunzime si sa realizeze ca pretioasa Dumneavoastra sanatate ar putea fi afectata de traficul dens, zgomot, praf, fum si alte teribile si daunatoare noxe. Iar daca ati muri cu totii de la efectele expunerii la aceste otravuri, noi in grija cui am ramane?

O alta tema de aflare in treaba a acestor indivizi este grija care-i freaca zilnic cand, in cinci kilometri parcursi prin oras intalnesc cinci masini de politie rutiera, zece de politie comunitara si alte zeci de Loganuri de politie rurala. Toate in miscare, consumand benzina, emanand noxe si aglomerand si mai mult traficul. In superficialitatea lor revoltatoare nici prin cap nu le trece ca toate acele autoturisme se deplaseaza organizat in misiuni de maxima si capitala importanta pentru linistea si siguranta noastra, a cetatenilor. Printre injuraturi si vorbe de ocara pot fi auziti sustinand enormitati de genul ca si masinile si benzina sunt cumparate cu banii lor, ca salariile Domniilor Voastre sunt platite tot de ei si ca mai bine ati face ceva treaba decat sa va plimbati atata fara rost. Altii zic ca, structural si genetic, ati fi incapabili sa va transformati in functionari eficienti si folositori si, ca atare, ar trebui sa va luati niste slujbe care vi se potrivesc. Pastoritul sau sapatul santurilor si al ogoarelor se afla in topul ocupatiilor sugerate ca potrivite pentru Dumneavoastra de aceste bestii cu chip de oameni.

Ar mai fi si alte grozavii care se vorbesc de catre acesti colportori si dusmani ai poporului, dar nu vreau sa va rapesc din timpul atat de pretios si, vai, atat de scurt pe care il aveti dedicat cititului.
Am onoarea!

marți, 27 noiembrie 2007

No planning. Dreamin' only!

Douamiisapte e aproape trecut, iar multi, pe langa nelipsitele planuri de revelion si cumparaturi timpurii de Craciun, fac deja bilanturi. Eu nu fac dintr-astea, si n-am spus niciodata ca un anumit an a fost bun sau prost. Mi se pare inutil. Sau poate mi-e frica de analize de acest fel… Scheletele ar putea navali afara de prin dulapuri, nu? :) Sau nivelul de self esteem, oricum scazut, s-ar putea prabusi dincolo de minimul necesar pentru supravietuire. Vorbesc aici de bilanturi personale si nu de cele contabilicesti de la munca unde, cel mult, ma uit peste ele si spun uneori: “E binisor, asociatii pot sa navigheze intr-o barca mai noua si mai mare vara viitoare”.
Nici vreun mare fauritor de proiecte pentru anii care veneau n-am prea fost. Poate pentru ca am crezut mereu ca nu poti controla totul. Sau nu poti controla mai nimic. Nici macar in propria viata. Nu stiu ce m-a apucat in toamna asta, dar nu scap de gandul ca trebuie sa fac nu unul ci trei lucruri anul viitor. In ordine cronologica cele trei chestii ar fi:

1. O saptamana la schi in Dolomiti in ianuarie sau februarie.
2. O tura cu motocicleta in aceeasi Dolomiti in iunie sau iulie.
3. Un pelerinaj de cinci - sase sute de kilometri, (initial erau vreo mie, dar timpul trebuincios ar fi prea lung daca vreau sa-mi pastrez si slujba). A great walk, eventual in continuarea turei cu mobra care ar ramane sa ma astepte cuminte acolo unde ar incepe marea hoinareala.

Ma gandesc ca, pentru orice om normal, primele doua ar fi mai de inteles, pe cand number 3 ar fi doar o extravaganta daca nu de-a dreptul o nebunie. Sunt un ciudat daca, din cele trei, cel mai mult imi doresc pelerinajul? Nici nu conteaza foarte mult de unde ar incepe si care ar fi destinatia. Cred ca experienta drumului ar fi mai importanta.
Voi ce va doriti de la anul care se va pravali peste voi de-acu' in vreo 35 de zile? De fapt nu cred ca ma intereseaza atat planurile cat visele voastre. Alea care va ajuta sa treceti peste toate cate-s rele si sa nu deveniti acriturile mizantropice la care va tot indeamna viata.
A, pe langa eventualele voastre comentarii, ma gandesc acum sa experimentez si eu acea chestie, verra trendy, care se cheama, atat de minunat, “leapsa”.
Asadar Roxana, PeculiarShe, Mesajinsticla, Aida, Mihaela si tot efectivul blogrollului asmallerbang este provocat sa se marturiseasca.
Sigur ca mi-as fi dorit sa citesc si dorintele lui Ben si ale Ancutei dar primul nu stie romaneste iar cea de-a doua, spre marea mea tristete, nu mai tine pravalie-n blogosfera. Ancuta, un comentariu cat un articol (si inca mai abitir!) ar putea sa aduca oarece consolare neconsolatului tau fost cititor… :)

vineri, 23 noiembrie 2007

Piece by piece

Timpul care trecea o facea, cu ceva vreme in urma, sa-i fie tare dor de el. N-a mai fost cale de intoarcere. Mai ales ca el s-a dovedit, in cateva ocazii, de-a dreptul mitocan. Asta a facut-o sa planga dar a si ajutat-o sa-l uite un pic. N-a reusit insa s-o faca sa innebuneasca dupa cel de-acum. Are o gramada de calitati. E mai cu picioarele pe pamant, e confortabil, e baiat bun, e iubitor. Chiar se minuneaza cum de nu e indragostita de el. Uneori asta o face sa se simta vinovata. A cerut-o chiar de nevasta. Iar ea chiar a acceptat. Nici nu mai incearca sa-si explice de ce.
Isi fagaduise odata sa traiasca frumos si fara constrangeri, sa fie un suflet liber. Cu orice pret. Acum… nu mai stie. Parca au trecut o suta de ani de-atunci. Cateodata ii este dor. Nu de primul. De ea, cea de atunci. Dar trece repede. Pentru ca, intre timp, si-a promis altceva: No more longings. No more turning arounds…

sâmbătă, 17 noiembrie 2007

Alegator sau complice?

Am avut un fel de “minirevelatie” (exista asa ceva?) acum juma’ de ora in timp ce scriam un comentariu la un articol al Silviei Vranceanu din Ziarul de Vrancea. Odata cu “revelatia” am avut si o strangere de inima, la propriu. Iata:
***
In mintea mea coexista doua convingeri care, pana adineauri, n-au dat semne de vreun conflict. Dintr-o data cele doua convingeri, cuminti pana atunci, se observa una pe cealalta si incearca, mai intai civilizat dar cu nervozitate crescanda, sa se elimine reciproc.
*
Convingerea nr. 1: Democratia romaneasca este o democratie mimata de establishment cu complicitatea, mai degraba inconstienta, a boborului elector. Aceasta democratie falsa este, dupa dictatura, mediul cel mai propice pentru oamenii sistemului in zbaterea lor zilnica spre inavutire, spoliere a averii publice si mentinerea in ignoranta si saracie lucie a alegatorilor. Orice incercare, a oricui, de asanare a sistemului prin legi si parchete anticoruptie, sisteme de vot mai eficiente, condamnari ale comunismului sau politiei politice, este si va fi, imediat si invariabil, urmata de reactii de aparare ale sistemului prin contraatacuri fatise si nerusinate. Asa a fost cu fluieraturile peremiste la raportul Tismaneanu citit in parlament de presedinte, asa a fost cu votul masiv de suspendare a aceluiasi, asa a fost indepartata Monica Macovei, asa este cu numirea lui Chiuariu in locul ei si cu misiunea evidenta care i s-a incredintat, asa se schimba codurile penale si de procedura penala in sensul apararii ticalosilor si impiedicarii procurorilor de a-i incrimina. Si tot pe aceasta linie este atacat ambasadorul Taubman dupa ce si-a exprimat ingrijorarea in legatura cu mersul acestor lucruri. (Btw, Taubman vorbea unei adunari prilejuite de nushce bilant al activitatii unei organizatii americane (USAID) care a facut ceva treaba pe-aici cu bani americani. Omul vorbea deci societatii romanesti, despre societatea romaneasca. O societate careia si el, cetatean si contribuabil american, ii daduse niste gologani ca sa fie mai desteapta si tocmai observa ca investitia lui este cam neprofitabila).
In concluzie, sistemul ticalosit se perpetueaza si se apara prin toate mijloacele. Ca o specie de “cosa nostra” care, la noi, este chiar sistemul/statul insusi, spre deosebire de modelul sicilian, paralel cu statul si pe care doar il infiltreaza cu oameni de-ai lor in puncte esentiale.
*
Convingerea nr. 2: Exercitarea dreptului de vot este, cumva, o obligatie, daca iti pasa de calitatea lumii in care traiesti si de calitatea oamenilor care decid ce se face cu banii pe care ii platesti statului sub forma de impozite si taxe. Cei care nu merg la vot nu conteaza, pentru ca cele de mai sus le sunt indiferente.

Ei bine, m-am trezit gandindu-ma la complicitatea de care vorbeam la punctul 1. Complicitatea inconstienta a celor care voteaza cu ticalosii care hotarasc. Si m-am speriat ca, mergand la vot cu constiinciozitate si cu iluzia(?) ca votul meu chiar conteaza, sunt si eu complice si nu fac decat sa-i ajut pe nenorociti sa continue in furaciune si ticalosie. Am eu o relatie dupa tiparul psihologic "victima-asasin" cu asupritorii mei? Am continuat facand scenarii si mi-am imaginat absurd ca, la un moment dat, nimeni nu merge la vot. Ce s-ar intampla? Ar fi oare acela mult asteptatul si discutatul moment de reformare a clasei politice? Nu stiu. Dar ar merita incercat.
***
Sa ma duc la vot… sa nu ma duc…? Pana spre 25 noiembrie astept, dragii mei cititori, sa ma ajutati sa ies din aceasta dilema si, eventual, sa reconciliez cele doua convingeri care, intre timp, au ajuns la violente si isi cauta avocati pentru tribunal. Un tribunal american, desigur.

joi, 15 noiembrie 2007

Dating over IP

Am mai spus ca internetul nu este un mediu care sa faciliteze amoruri adevarate. In ungherele sale de cunoastere, chating, dating si alte ‘inguri, de tip sentimente.ro, noi2, netlog, etc., happy endingurile sunt foarte rare si cunosc oameni care pierd zile, luni, ani in contacte virtuale sterile si flirturi electronice nesfarsite. Cu unul sau o suta de parteneri la fel de singuri si la fel de speriati de iesirea din anonimat si de bau-baul unui blind date cinstit care le-ar economisi o gramada de timp si fantezii fara obiect.
Webloggingul devine uneori o alternativa la dating sites. La un nivel superior, s-ar putea spune. Are avantajul ca, inainte de a emite semnale mai mult sau mai putin diluate, poti sa cunosti obiectul fanteziilor tale ceva mai mult si mai profund decat dincolo, unde toata lumea se prezinta standard si fara multa fantezie: “80 de kile, optimist, sociabil, imi place sa dansez”. Despre un om pe care nu l-ai vazut niciodata, nu l-ai atins, nu l-ai mirosit si care doar ti-a spus ca este single, are un metru saptezeci si adora calatoriile, nu poti sa spui mare lucru. Dar daca omul tine un blog, citesti azi, citesti maine si poti adauga un pic de profunzime la portretul de mai sus. Poti spune ca scrie bine, simte frumos, este talentat, inteligent, idiot, extremist, agramat, exhibitionist, etc. Si atunci te musca sarpele de inima si… scrii comentarii. La inceput on topic. Dupa aia… unii comentatori se transforma in admiratori. Dintre astia doar unii "se indragostesc". Nu neaparat cei mai destepti.
Poti gasi printre comentatorii unor bloggeri cazuri evidente de indragosteala virtuala, curte asidua si insistenta. Se scriu acolo niste capodopere! Se scriu texte mai lungi si mai tari decat postul comentat, se scriu poezii, se canta serenade. Ici si colo deslusesti drame intregi consumate inainte ca vreo relatie sa fi avut sansa sa inceapa. Amoruri neimpartasite si inimi facute tandari. Mai mult, dai peste cate doi sau mai multi curtezani care intra in dialog in batatura stapanului de blog si care nu se sfiesc sa se ironizeze, intepe, sa-si arunce vorbe grele unul altuia ca niste proprietari de facto si de jure ai inimii de blogger si ai intelepciunii sau sensibilitatii expuse de acesta in articolele sale.
Se ajunge uneori, rar, la intalnire, vedere, atingere. Si atunci? De obicei atunci incep problemele. Imaginatia dinainte lasa loc dezamagirii. Scriitura era supla, bloggerita e grasa! De ce ma-sa m-oi fi aprins eu?! Stiu ca adevarata frumusete e interioara dar de ce trebuie sa aiba fundul atat de mare?! Sau: Doamne, dar e chel! Si are si burta! E chiar dizgratios. Probabil ca lasa si par pe sapun. Bleah! Si e al dracului de frig! Nu era mai bine sa stau in casa?! Mai postam ceva… Si iata ca nivelul superior al pre-cunoasterii in blogosfera se dovedeste la fel de riscant si nefructuos ca cel precedent de la Neogen.
Rezultatele intermediare fiind, deci, similare, de-aici incolo lucrurile se desfasoara la fel. Cazurile fericite cand cei doi se plac reciproc macar cat sa-i tina pentru o relatie de-o vara sunt, probabil, rarissime si sunt cele mai fericite. Pe locul doi in topul fericirilor sunt cazurile in care amandoi sunt la fel de dezamagiti. Acolo e simplu: Hai ca ne mai vedem, te sun eu… si… tacere binecuvantata ever after. Cel mai prost iese cand, dupa formalitatile de start, unul isi zice “wow, I found the one and only”, iar celalalt gandeste: “si-acu’ ce fac? where the hell is the way out?”. Adevarata arta este sa stii cum sa te desprinzi. Cine poate este direct si fara scrupule. Cine tine sa protejeze feelingu’ celuilalt are viata grea. Va dura ceva vreme pana cand semnalele lui vor fi percepute, intelese. Pentru ca celalalt este deja indragostit! Iar asta, stim cu totii, duce la orbire si pierderea uzului ratiunii. Amandoua temporare dar complete! Indiferent cat de destept si ager la minte ar fi, in alte imprejurari, indragostitul! Asadar, o oarecare suferinta, de obicei intensa, este inevitabila. Dar fatalitatile de acest fel sunt specifice tuturor incercarilor si nu doar celor nascute din prealabile cunoasteri virtuale. Intotdeauna unul va fi mai indragostit decat celalalt. Daca distantele, defazajele nu sunt foarte mari, poa’ sa mearga. Important e sa nu te casatoresti. All the rest can be handled.
*
Sigur ca cele de mai sus sunt analize adanci si invataturi dezinteresate destinate cititorilor mai tineri venind de la un om in etate si, in consecinta, imun la intamplari de acest fel. Pai ce va-nchipuiati?!

miercuri, 14 noiembrie 2007

Sclavi si/sau asasini?

Am vazut stiri si talk-showuri romanesti si italiene, am citit ziare din ambele tari, am vazut reactii din blogosfera romaneasca. Azi am cautat posturi italiene cu keywords “rumeni” si "romeni", cele doua variante folosite de ei pentru cetatenia si nationalitatea nostra. Primul lucru vizibil a fost graficul aratand cresterea dramatica a referirilor la romani odata cu afacerea Mailat:

Primul click a fost pe un articol postat chiar azi. Un manifest al unui grup de scriitori si alti oameni de cultura cu titlul “Nessun popolo e illegale” . Un text care, chiar si in Romania, ar putea fi considerat ca prea tinand partea romanilor:
O femeie a fost agresata si ucisa la Roma. Ucigasul e sigur un barbat, poate un roman. Romanca este si femeia care, culcandu-se la pamant pentru a opri un autobuz care nu incetinea, a incercat sa salveze acea viata. Crima odioasa zguduie Italia, gestul de altruism este inlaturat.
Cu o zi inainte, tot la Roma, o femeie romanca a fost agresata si adusa in pragul mortii de catre un barbat. Doua victime egale? Nu: despre cea de-a doua nu se stie nimic, ziarele nu publica nimic; despre prima trebuie stiut ca este italianca si ca asasinul nu e un barbat ci un roman sau un tigan.
Trei zile mai tarziu, tot la Roma, un comando cu cagule ataca cu rangi si cutite niste romani la iesirea dintr-un supermarket, ranind patru dintre ei. Nici un ziarist la capataiul celor raniti care raman anonimi, fara istorie, fara umanitate. Despre starea lor nu se spune nimic
.”

Urmeaza o pledoarie documentata pentru incetarea isteriei contra romanilor azi, musulmanilor ieri, albanezilor alaltaieri.
Mai la vale se vorbeste despre sclavagism:
"Se intampla ca, sup presul egalitatii romani = delicventa, se ascunde praful exploatarii feroce a poporului roman.
Exploatare pe santiere, unde in fiecare zi un muncitor roman e victima unui “omucideri albe” (
sintagma folosita pentru accidentele de munca datorata lipsei de securitate n.m.)
Exploatare in strada unde treizeci de mii de femei romance constranse sa se prostitueze din care jumatate minore, sunt oferite de crima organizata clientilor foarte italieni (in fiecare an noua milioane de barbati italieni cumpara sex de la sclavele straine, forma de violenta sexuala sub ochii tuturor dar pe care putini vor sa o vada).
Exploatare in Romania unde intreprinzatori italieni care, dupa ce prin outsourcing au creat somaj in Italia, platesc salarii mizerabile muncitorilor
.”
Paranteza de amintire si de mirare ca nimic nu e nou sub soare:
Acum vreo 10 ani, singur printre grupuri mari de turisti de toate natiile si ghizi cu umbrelute sau esarfe deasupra capului intru tinerea turmei compacte, Piazza del Colosseo. Unul din ghizi vorbea englezeste unui grup despre Arcul lui Constantin aflat spre iesirea din piata catre Via di San Gregorio. Sus pe frontispiciul arcului se afla patru statui de barbati cu barbi si cu straie diferite de cele ale romanilor timpului. Sunt patru figuri de daci. Ghidul spunea cam asa: “…iar acele statui sunt reprezentari ale sclavilor români adusi la Roma de catre legiunile… bla… bla…”

Inchidem paranteza.
Articolul se incheie cu referiri la meschinaria politicienilor care, pentru un sfert de ceas de popularitate, risca consecinte grave, “microfascisme” periculoase.
Alte posturi mai vechi si mai apropiate de timpul uciderii Giovannei sunt, desigur, si pe alte tonuri. M-a surprins totusi ponderea mare a articolelor echilibrate si lipsite de prejudecati. Probabil de-aia sunt eu indragostit de Italia :)
Se pare ca, zilele astea, romanii din Italia au parte de o pauza datorata uciderii acelui tanar, suporter lazial, care mergea la meci la Milano, in parcarea de langa Arezzo de catre un politist cel putin bezmetic.
Inca un citat de undeva, cumva ca o sintetiza:
“Asistam aproape aneantizati la o tragicomedie: Unii urasc romanii - altii urasc pe cei care urasc romanii, unii urasc politia - altii urasc suporterii.”

miercuri, 7 noiembrie 2007

De ce modereaza Nicu comentarii

Ziceam acum vreo patru luni ca orice comentariu la ineptiile mele va fi binevenit. Promiteam ca cele tampe vor fi doar ignorate. Mi-am zis ca n-o sa activez moderari de comentarii, cenzuri si alte alea. Imi imaginam ca neamurile proaste viziteaza exclusiv site-uri de download manele si gagici. Cei alfabetizati care mi-ar fi facut onoarea sa citeasca ar fi trebuit, in naivitatea mea, sa fie doar decenti. M-am inselat.

Un oarecare Nicu a inceput cu un comment aici si a continuat aici. Daca la primul putem admite ca era tangential la topic, chiar daca ofensator, la cel de-al doilea era complet paralel si, vizibil, rauvoitor. De parca Nicu ar fi avut o frustrare grea pe care i-as fi provocat-o eu si nimeni altcineva. Numai ca eu nu stiam cine era Nicu. Un alt cititor fidel a inceput ceva atacuri pe un blog paralel, tot off topic si tot de parca i-as fi furat bicicleta. Alt comment la mine aici. Initial am crezut ca e tot Nicu dar ma inselam. Anonymous a continuat cu tampeniile, indiferent cat de tare l-au dojenit ceilalti pe acolo. La acel punct m-am enervat si am inceput sa sap dupa IPuri, provideri, locatii, timpi de vizite, etc. Big surprise! Majoritatea comentariilor erau scrise dintr-o locatie in care fusesem de vreo doua ori si unde vorbisem cu niste oameni. Si am stiut cine este si Nicu si anonimul. Pe Nicu nu-l vazusem la ochi dar cu anonimul vorbisem, polemizasem pe diferite teme, ne stranseseram mainile, mi se ceruse ajutorul, primisem chiar aprecieri, and all that crap… A fost un pic de soc… Nu ma asteptasem. Pentru ca ala care vorbise cu mine nu parea asa. Destul de matur pentru a nu-l suspecta de sunat la usa si rupt la fuga. In ciuda aerului un pic incrancenat si a unei adieri de fundamentalism ortodox, parea chiar in regula si n-as fi zis ca poate fi omul care sa se ascunda in anonimat daca are ceva de spus. Asa ca ma pregatesc sa-mi incalc un principiu si anume sa activez moderarea de comentarii. Pentru ca m-am dovedit incapabil sa ma tin de vorba si sa ignor tampeniile. Si cum nu vreau pieirea pacatosilor ci indreptarea lor n-am sa va spun acum cum ii cheama si pentru ce organizatie, chiar onorabila, activeaza.

Daca pana aici m-am adresat cititorilor mei cu un IQ mai mare de doua cifre, mai jos am sa ma adresez celor doi pe limba lor:

Nicule, ai dreptate. I’m the worst driver, I’m old, I'm gay and I'm bad! So, watch your back! Aceleasi urari si prietenului tau. Fii bun si transmite-i tu. Altfel, intr-o zi poate am sa spun si altora cine sunteti, cu nume si prenume, in ce cladire se afla IPurile de unde va scrieti mesajele si, daca chiar ma enervati rau, si ce contin HDDurile voastre de tineri ong-isti (era sa scriu onanisti, Doamne iarta-ma!). Pentru ca I'm kinda hacker too! Romgleza e pentru ca stiu ca va place atat de mult!. Hai, fuguta la traducator!
Acuma spuneti voi, nu era mai bine sa va abtineti si sa gasiti alte defulari pentru frustrarile voastre? Sau frustrarea voastra, pentru ca se pare ca aveti una comuna. Dar investighez eu si asta si atunci am sa fiu sigur. Iar daca frustrarea voastra se cheama cum presupun eu, cu atat mai rau si mai rusinos pentru voi.
************
PS (tot catre cei doi baieti) Daca va mananca rau de tot si n-o sa va puteti abtine de la comentarii, acestea vor trece doar daca vor fi semnate cu nume si prenume. Reale. Chiar si cele sarcastice sau cum vreti voi, insa cu doua conditii: Sa fie pe subiectul postului comentat si sa nu-mi deranjeze cititorii prin limbaj. Va multumesc.

marți, 6 noiembrie 2007

Dependent

Vorbesc unii prieteni in paginile lor despre dependenta, mai mare sau mai mica, de “viciul” comunicarii prin blog. Unii au facut si niste teste on-line si majoritatea sunt undeva la 70% grad de dependenta. Eu n-am facut acele teste dar incerc sa-mi analizez singur "boala".
Bloggingul este comunicare. Surogat? Poate. Nevoia si dependenta de blogging sunt nevoie si dependenta de contact cu altii.
Pe la 1980 – 81 eram in armata si una din putinele placeri, pe langa tigarile Carpati, rarele pipairi cu fetele de la liceul vecin (urmate de episoade de inevitabila si tinereasca autoeliberare) si conversatia a unul sau doi camarazi destepti, era lectura si, intr-o oarecare masura, scrisul de scrisori. Din alea pe hartie, puse in plicuri… Cele mai tari erau nu de la vreo iubita ci de la un fost coleg de scoala, Dorin, soldat cu functie la centrala telefonica a unei unitati de pompieri de pe langa Craiova. Pe cat de dragi mi-erau scrisorile lui pe-atat de rau imi pare ca nu le-am pastrat. I-ar fi placut si lui acum, sunt sigur. Si poate mi-ar fi dat voie sa le scanez si expun aici…

A urmat perioada de dupa, cand, pana pe la mijlocul anilor 90, am trait si muncit in medii unde comunicarea face to face si skin to skin cu lume multa si variata era, cumva, indestulatoare, iar scrierea pe hartie s-a redus la cereri de angajare sau de demisie.

Primul PC vazut de-aproape si aparut in viata mea pe la 36 de ani n-a insemnat cine stie ce comunicare pentru ca pana la internet aveau sa mai treaca vreun an si vreo doua-trei locuri de munca. Dar nici atunci comunicarea personala n-a cunoscut vreun boom spectaculos. Mult e-mail de munca si rare mesaje private a fost cam tot.

Parca prin iulie anul asta, dupa o perioada de citit jurnalele altora, am pornit “A Smaller Bang” care, dupa cum spune si numele, e o chestie “mai mica”, fara pretentii de anvergura si fara alta importanta decat, eventual, pentru mine insami.

Recapituland, eram mai dependent de cititul scrisorilor de la Dorin decat de stradania mea sterila de a-i scrie incercand in zadar sa fiu la fel de spiritual, de ascultatul discursului artistico-filosofic al bibanului Danut Iacob decat de replicile mele semidocte, iar acum sunt mult mai dependent de cititul blogurilor altora decat de scrierea propriei nestiinte. Sunt dependent de frumusetea concentrata, linistita ca un haiku ardeleano-banatean a textelor Ancutei, de aceea mai detaliata si mult mai bucuresteana a Teodorei, de sinceritatea si contradictiile Roxanei, de jurnalul de pelerin al lui Ben, de poezia un pic trista pe care mi-o transmite Cristian si de multe altele. Mi-ar place ca toti sa fie prietenii mei, mi-ar place ca eu sa fiu toti la un loc, mi-ar place sa beau un ceai cu Anca, s-o intreb despre suflete calatoare si s-o rog sa scrie mai des, sa pufai o narghilea cu Roxana, sa-i spun ca “fericire tremuranda” e cea mai buna alaturare de cuvinte pe care am citit-o anul asta dar si ca ultimul ei post m-a revoltat un pic, sa fiu pelerin cu Ben si cu mama lui si sa-i ascult vorbind cu accentul ala colonial, sa beau o vodca cu Cristian si el sa-mi prezinte niste prieteni de-ai lui, sa alerg o zi cu Teodora (de parc-as putea sa tin pasul!) si sa-i spun sa se opreasca un minut sau 48 de ore in care sa-mi zica despre ea, cea adevarata.

Bloggingul ca si amorul, ca si viata, e o chestie de "give and take". De productie si consum. Coform analizei de mai sus se pare ca sunt, intai de toate, un consumator. Mai putin un dealer. Oricum dependent.

luni, 5 noiembrie 2007

Pragmatic utopia

De cativa ani ma bantuie un gand. Incapatanat, gandul revine ori de cate ori sunt suparat si nervos pe politicienii autohtoni care-si bat joc de mine si de tara mea. Judecati si singuri cat de des revine relativ la cate nefacute fac politicienii nostri. Gandul, utopic si nerealist, este urmatorul:
Vreau sa caut mijloace prin care un numar de oameni importanti si bine intentionati ar putea sa schimbe constitutie, cutume, drept international si alte lucruri, (toate simple conventii pana la urma), si sa hotarasca dupa cum urmeaza:

Contract de vazare – cumparare:

Romania se vinde contra sumei de 1 euro Germaniei (sau Danemarcei sau oricarei democratii dovedit stabile si eficiente). Germania (sau Danemarca) poate dispune de soarta tarii dupa cum doresc. Germania (sau Danemarca) va numi un manager care la randul sau sa numeasca manageri regionali, judeteni, comunali. Toti acesti manageri vor fi atent selectati, prin concursuri transparente, dintre fosti cancelari, prim ministri, CEO’s de mari companii profitabile si care au durat in timp si vor fi remunerati cu echivalentul cheltuielilor insumate ale guvernului Romaniei si ale partidelor politice romanesti pe promovare, imagine, consultanta si altele asemenea din anul precedent semnarii prezentului contract. Democratia, cu tot ce incumba ea, se suspenda pentru 20 sau 30 de ani. La implinirea acestui termen, Germania, Danemarca sau cine o fi se obliga sa organizeze alegeri libere si democratice daca, pana la acea data, omenirea nu va fi descoperit un sistem mai bun si mai eficient de organizare a societatii. Prezentul contract se poate completa cu inca ceva clauze de bun simt (nu multe, ca ne pierdem in detalii).

Cred ca solutia asta, daca ar fi si fezabila, ar fi mai buna decat orice revolutie sau lovitura de stat si ar putea fi un model pentru orice popor aspirant la democratie din lumea asta care nu vrea sa piarda vremea cu tranzitii sterile si dureri ale facerii neproductive. Tocmai de dragul democratiei. Pentru cei care cred ca democratia este "tool of the devil" putem inlocui Germania sau Danemarca cu Iranul sau Mama Rusia. Ramane sa hotaram.
******************************************************************
BTW, un alt gand m-a lovit odata cand traversam Slovenia, tara mica si frumoasa ca o floare. Literalmente ca o floare. Gand care se poate constitui intr-o alternativa la cel de mai sus in cazul in care acela se va dovedi totalmente aberant:
Avem o tara mult prea mare pentru putinta noarna si gospodari singure si autonom ar fi chiar atat de rau? Haideti sa impartim si sa desenam niscai frostra de a o administra eficient. Oare modelul federalist, unde regiunile s-ar guventiere, ce ziceti? Just for the hell of it!

miercuri, 31 octombrie 2007

Gherghina

Acum vreo doua saptamani citeam in Monitorul de Vrancea (horribile dictu!), nu mai stiu pe ce filiera, un minireportaj al Laurei Breana despre o batrana infirma care "locuia" intr-o statie de autobuz din Focsani. Nu stiu prin ce, articolul ala m-a emotionat. Am intalnit-o si eu pe femeia aceea si am vorbit cu ea. Era asa cum o descria Laura. Nu-si dorea bani si nu-si arata piciorul amputat. Avea, cand am vazut-o prima oara, o cuvertura pe care, probabil, i-o daruise cineva sa se apere de frig noptile. Aseara, cand am revazut-o, n-o mai avea. "Am pierdut-o" mi-a zis. Nu mai auzisem numele satului ei pana acum. Am cautat si am gasit doua sate cu numele Puiesti. In judete diferite. Unul in Vaslui si unul in Buzau. Am vorbit la primarii si posturi de politie sa vad daca o stiu pe Gherghina Dumitru. N-o stia nimeni. Atunci am vorbit cu Laura Breana care m-a sfatuit sa incerc si eu, ca si ea, cu Crucea Rosie si cu solutia unui adapost al lor din oras. Am mers azi cu un voluntar de la CR s-o convingem pe batrana sa mearga in adapost. N-am reusit. Dar mi-a repetat ca isi doreste sa mearga acasa doar ca nu stie cum. M-am gandit ca e mai probabil sa fie Puiesti de Buzau si, impreuna cu prietenul Gica am urcat-o in masina si am plecat. Pe masura ce ne apropiam de casa, Gherghina a inceput sa recunoasca locurile, a zambit un pic mai mult, iar cuvintele pe care le vorbea au devenit si ele mai inteligibile. Am ajuns, am lasat-o acasa si mi-a promis ca n-o sa mai plece. Am stat de vorba si cu o vecina care mi-a zis ca Gherghina are si barbat care n-o bate si ca, uneori, pleaca de acasa dupa tigari si nu se mai intoarce. Acum lipsea de cateva luni.


M-am bucurat ca am gasit casa Gherghinei. M-am bucurat cu atat mai mult cu cat eram ingrijorat ca va trebui s-o aduc inapoi. Si atunci cu ce inima as fi putut s-o depun din nou in statia de autobuz?! Mai ales ca, intre timp, auzisem niste povestiri teribile despre autoritati focsanene (primarie si politie comunitara) care aduna oameni ai strazii si-i duc in crangul Petresti unde ii abandoneaza. Unii fac drumul inapoi catre oras pe jos, iar altii chiar ar fi murit in strada. Se pare ca cine mi-a spus asta stia ce vorbeste, iar daca e asa, cei care hotarasc si comit acele fapte ar trebui sa se bucure si ei un pic de acelasi tratament. Eu chiar le doresc sa guste din deliciile abandonului in padure cand vor fi batrani, fara putere, nemancati, cu mintile imputinate si prin luna ianuarie, asa. Iata ca am ajuns la blesteme pentru ca speranta in justitia omeneasca pentru nazisti de acest fel a murit de mult.

marți, 30 octombrie 2007

Less than being

Paradisul nu este un loc. Paradisul este un timp si o stare a sufletului. Suntem acolo din cand in cand si suntem alungati de fiecare data. Pana o sa ne invatam minte. Paradisul pierdut, perioada de viata timpurie cand esti doar FIINTA. Esti izgonit de acolo de parinti, de scoala, de sistem si, mai ales, de propria natura slaba, lasa, imperfecta. Esti impins, esti atras, esti condamnat la cunoastere. Cunoastere de lucruri fundamentale ca trupul femeii, litera cartii, sclipirea inselatoare a stiintei, ispita puterii si a proprietatii cu iluziile aferente ca poti detine controlul si ca poti poseda ceva, necazurile si bucuriile complicate si devastatoare. Dar si cunoastere de lucruri mai putin importante: mancaruri elaborate, conversatii cu iz intelectual, world wide web… Pe drum descoperi ca femeile nu mai au mister decat in vis, lecturile nu te mai incita ca atunci cand o intrebai pe bunica ce litera e aia, nimic nu te mai bucura cu acea intensitate coplesitoare ca prima zi la scaldat din ultima vara a copilariei, foamea nu mai este cea din seara cand te intorceai cu oile de la pascut si adulmecai prin amurgul satului mirosul de mamaliga fiarta la foc din vreascuri de fag. Toata lumea si tu odata cu ea incearca sa te convinga ca ai urcat, ca esti cu un pas mai sus pe scara evolutiei dar sentimentul tau este ca ai devenit ceva mai putin decat erai, ca ai coborat cand credeai ca te inalti.
Mi-am pierdut paradisul inainte de vreme sau, mai degraba, partea de paradis unde m-am trezit eu a fost una marginasa, cu verdeata din belsug dar mobilata din plin cu plans, intristare si suspin. Cu toate astea, as schimba oricand starea “evoluata” in care ma gasesc acum cu acel paradis imperfect si trist. Poate m-as pricepe sa-l redecorez un pic, sa rezist ispitelor si sa-l prelungesc catre o pastrare ceva mai lunga. Mi-e dor de FIINTA care eram si de misterul cartilor si al femeilor. Si sunt semne ca o sa-mi fie din ce in ce mai dor. Pana la sfarsit. Adica pana in copilaria urmatoare.

joi, 25 octombrie 2007

I'd better put on the red light

Fetele din Red Lights District de la Amsterdam, pe care le-am vazut zilele trecute, sunt imagini ale noastre. Cand treceti prin cartier si priviti catre vitrinele alea ganditi-va ca sunt oglinzi. Un pic deformante. Aici una care va infrumuseteaza, dincolo una care va face mai slabi, acolo o alta care va imbatraneste, va ingroasa burta si o revarsa peste chiloti si unele care chiar va schimba culoarea pielii. Zambetul lor care incearca sa ispiteasca si leganarea usoara de solduri este zambetul tau catre clientul sau seful pe care, in gand, il detesti dar caruia incerci sa-i vinzi ceva, pe bani, prin toate mijloacele invatate la cursul scurt. Zambet permanent, o gluma de care te-ai plictisit si tu, body language, persuasiune maxima. Spatiul stramt al tractirului, scaunul inalt din musama tocita si, pe alocuri, rupta, masuta pe care vesnic vezi un pachet de tigari, o bricheta si o scrumiera, patul ingust cu invelitoarea vanata antijeg peste care uneori se intinde un prosop aproape alb, chiuveta mica, sunt toate recuzita minima fara de care nu se poate. Pai ce, tu poti fara birou, fara telefon, fara calculator, fara scaun ergonomic? Iar in prim plan se afla, mereu, omul. Cel mai pretios capital. Fete gratioase cu masuri ideale, cu abdomene plate si stacco di coscia exact cat trebuie = CEOs si comunicatori de elita cu sacouri Armani, spate drept, zambet cuceritor si charisma cat cuprinde, fete cu fizic comun, inca tinere dar nespectaculoase = sales men de duzina dar care inca vand within the target, babe de-a dreptul hidoase dar care au inca clientii lor vechi, maniaci sau pensionari care, financiar, nu-si mai permit de mult altceva = salariati ofiliti pe care nu-i mai observa nimeni prin firma pana cand se pune problema unor reduceri de costuri si, implicit, de personal. Toti, in limita puterilor si talentului, fac frumos catre client, sef sau pimp, se vand zilnic pentru ca, in schimbul argintilor primiti sa primeasca de la altii ca ei o gramada de inutilitati, iluzii, desertaciuni. Fiecare are pretul sau, proportional cu gradul de dezirabilitate/performanta.

Pare ca nimeni nu mai vrea sa se limiteze la painea cea spre fiinta si in rest sa-si mai caute si de suflet. Toata lumea vrea masini mult prea mari si puternice pentru nevoile reale, case foarte largi in care se simt tot mai straini, haine, multe haine, botezate cu nume italienesti sau anglo-saxone, inregimentare corporatista ca surogat de sentiment al apartenentei la comunitate. Iar daca, la un moment dat, te simti in pericol sa pierzi toate astea, spaima este imensa, coplesitoare! E chiar asa de greu si de neconceput sa incetezi sa te mai vinzi? Sa arunci masca si stresul purtarii ei zilnice? S-o iei mai usor? Sa devii mai senin, mai profund? Sa citesti? Sa faci un pelerinaj? Sa nu mai ai ambitia asta idioata de a controla totul in viata ta si, eventual, a altora? Aaa, n-aveti raspunsuri? As incerca eu unul: Well, e chiar asa de greu. Pentru ca am fost atat de usor de cumparat si ne-am lasat dusi de val, ghemul asta nenorocit s-a strans si incalcit in asa hal ca nici paine nu poti sa-ti mai cumperi daca incerci sa te detasezi. Iar cei destul de curajosi care, chiar asa fiind, nu se lasa prinsi sau evadeaza la timp, se cheama ciudati, nebuni, excentrici, sau boschetari. Noi si fetele alea suntem doar normali. Avem slujbe, carduri si underware Victoria’s Secret.

marți, 23 octombrie 2007

Flight 1361

Atentie: Continutul postului de mai jos poate fi considerat de catre unii cititori ofensator, nepatriotic, sclifosit, frustrant, imbecil. Cititorii convinsi de calitatile indiscutabile ale poporului roman si de faptul ca acelasi popor este cel mai educat, cel mai subtil, cel mai pasnic si ospitalier, sunt rugati sa se abtina de la lectura si sa caute posturile in care explic pe larg cum pazeam noi crestinatatea de turci in timp ce vest-europenii construiau monstruozitatile alea de catedrale.

Cand zbori catre undeva unde nu exista curse directe de la si catre Bucuresti poti observa mai bine diferentele dintre popoare, mai condensate fiind in spatiul ala stramt.
Goteborg – Amsterdam, o ora si ceva din care nu-ti amintesti aproape nimic. Poate doar un fundal sonor discret cu oameni vorbind fie limba tarii de destinatie, cu acele consoane un pic guturale, fie limba tarii pe care tocmai ai parasit-o, cu accente puse parca aiurea si chiar cu cuvinte purtand doua sau trei accente in loc de unul. Plictisitor.

Amsterdam – Bucuresti, doua ore si jumatate si o gramada de amintiri. Security check at the gate. Distractie maxima. Remarci stupide urmate de rasete homerice. In ideea ca procesul poate fi scurtat cu cateva minute, oamenii care au grija de securitate fac un anunt general catre coada de romani: “You’re kindly asked to take your belts off” Inutil. Omul de acolo trebuie sa repete asta si individual. Fiecarui purtator de curea. Din nou hahaituri sonore. Culoar lung de 737. Nu poti trece decat daca cei dinaintea ta s-au asezat. Dar cei dinaintea ta nu se aseaza. Ei au tot timpul din lume si sunt foarte meticulosi cu asezatul gentilor si paltoanelor in cutiile de bagaje. Iar dupa ce tocmai le-au asezat le scot din nou pentru ca, exact in acel moment, si-au adus aminte ca si-au uitat rujul in geanta. Toate astea rezulta in decolare tarzie. Zgomotul de fond este cu mult mai ridicat decat dincolo. Nu mai auzi acele consoane din gat, iar accentele sunt toate la locul lor. Ici si colo hahaitul bubuitor cu care incepi sa te obisnuiesti. Ti s-a facut deja dor de plictiseala zborului precedent. Safety belt signal off. Ca prin minune vreo douazeci de oameni se ridica toti deodata si se aliniaza pe culoar catre toaleta din spate. Schiphol, aeroportul urias de unde de-abia placasem, are probabil vreo doua sute de toalete. Ce folos?! Se pare ca nimic nu se compara cu pisatul la 11.000 de metri, iar daca tot am platit bilet e musai sa ne bucuram de toate facilitatile. Vreo jumate de ora am incercat sa nu aud vorbaria continua a pasagerului din spate. Toata acea jumatate de ora am fost convins ca pasagerul e un prea tanar domn caruia ii place sa se asculte si am pus vorbaria neintrerupta pe seama unei pubertati mai turbulente. La o privire scurta peste umar am fost surprins sa vad ca e o doamna trecuta de prima tinerete. Mi s-a parut ciudat si, involuntar, am inceput sa analizez vocea incercand sa leg figura pe care o vazusem de vocea masculina. N-am reusit. In schimb, tot analizand, am ascultat si am aflat o gramada de lucruri:
*Era profesoara si se plimba, pentru a nu stiu cata oara oara, prin lume pe banii Ministerului Educatiei.
*Venea de la Manchester unde fusese cu treburi de invatamant fara sa stie boaba englezeste.
*Acolo, la Manchester, a raspuns “j’arrive!” unui imbecil de-acolo care nu vorbea franceza.
*Era convinsa ca Regatul Unit e compus din Scotia, Marea Britanie, si Irlanda intreaga dar fara Wales. Si United Kingdom se prescurteza “iu - ka”
*Are mari probleme cu dintii dar n-are timp de dentist cu toate deplasarile astea prin lume.
*Sta la curte in Bucuresti si detine porcusori de Guineea.
*In acea noapte o astepta Grig la aeroport cu masina, iar grija ei cea mai mare era cum sa faca rost de o chitanta de taxi pe care s-o puna la decont.
*Cutiutele din carton KLM in care ti se aduce gustarea sunt foarte nostime si de aceea le pune ea in geanta mai pline sau mai goale.
*Daca tot nu mai ai voie cu lichide in cabina rezulta ca liniile aeriene trebuie sa-ti dea sa bei ce, cand si cat vrei. Nu conteaza ca amesteci vinuri rosii, vinuri albe, Coke, apa plata, ceai si cafea. Important e sa fie mult. Dupa ce a cerut cate ceva de la stewardese de fiecare data cand treceau pe langa ea, dupa ce chiar a intrat personal in spatiul ala stramt al fetelor cu uniforme albastre si si-a luat si singura inca o cutiuta cu mancare, spre finalul calatoriei, cand mai erau poate 5 min. pana la aterizare, comanda capitanului "cabin crew, prepare for landing!" era deja o amintire, iar fetele auzisera deja: “cabin crew, take your seats!” doamna cu voce de baiat tot mai vroia o cola. A ramas doar cu promisiunea ca “I’ll check if there’s something left and I’ll come back to you”
Ei bine, exemplare ca vecina mea din spate se aflau imprastiate prin tot avionul. Oameni care tot timpul aveau nevoie de ceva, oameni care erau convinsi ca stinsul telefonului este optional la decolare si aterizare, oameni care chiar cred ca zambetul profesional al fetelor chiar e provocat de farmecul lor personal indiferent de cat de mitocani ar fi, oameni care se simt datori sa aplaude la o aterizare nici mai buna nici mai rea decat altele. Fiind ei mai departati de mine nu stiu sa va spun mai multe despre ei. Am insa o banuiala: Cred ca rugaciunea cea mai frecventa a echipajelor KLM si a altor companii este: “Fereste-ma Doamne de cursele de Bucuresti!”
***************************
P.S. Ca sa echilibram un pic continutul articolului adaug doua chestii:
1. Mancarea la KLM este din ce in ce mai putina si mai proasta/junk
2. Intr-una din cele 200 de toalete de la Schiphol am vazut un cetatean care luase ca suvenir o ceasca de espresso Lavazza de la unul din barurile aeroportului. Tocmai o clatise un pic si o baga in geanta. Nu stiu sa va spun nationalitatea omului dar imi place sa cred ca nu era roman. Asa, pentru echilibru.

luni, 15 octombrie 2007

The living years

Vipera pe care ai incercat s-o atingi si pe care bunica ta, ingrozita si ingrozindu-te, a strivit-o cu sapa.

Berbecul care-ti izbeste pieptul cu fruntea impodobita de coarnele mari si rasucite pe care le admirasesi cu un minut mai devreme. Si tu te incapatanezi sa te ridici dupa fiecare izbitura, nestiind ca asta il enerveaza si il face sa te loveasca si mai tare.

Cainele lui Gogorita si ghiozdanul din carton maroniu pe care il apucai de sireturile albe invartindu-l in cercuri largi in incercarea de a te apara de el. Caine frumos, flocos, mare, alb cu negru care iti mirosea frica de departe iesindu-ti in intampinare in fiecare zi cand te intorceai de la scoala. Metamorfozandu-si frumusetea in ferocitate pura cu latrat ragusit, cu blana zbarlita, cu pielea nasului incretita si coltii dezveliti.

Cainele tau de mai tarziu, tot mare, tot flocos si frumos dar cenusiu, singurul tau prieten din vremea aceea, care a intrecut in ferocitate orice caine din sat. Pe cat de afectuos si jucaus cu tine pe atat de agresiv cu alti oameni sau caini. Trageai de el si il loveai din toate puterile incercand sa salvezi vreun alt caine din coltii lui si nu reuseai. Nu lasa jugulara celor care, prea mandri sau prea prosti, indrazneau sa nu fuga, pana cand ultima picatura de mandrie li se scurgea din trup odata cu ultima picatura de viata. Si atunci plangeai si nu te mai jucai cu el pentru un ceas sau doua. Cum ai putut sa plangi atat la despartirea de el?!

Omul care, tata al tau fiind, nu te-a mangaiat vreodata, care nu te-a tinut vreodata in brate si care, prin felul lui de a fi, a sapat o cuta adanca pe fruntea si in sufletul tau, cuta care n-avea sa dispara vreodata si pe care aveai s-o porti ca pe un stigmat pentru tot restul vietii tale. Cum se face ca acum ti-e dor de el?! Sau poate e doar faptul ca acum esti in stare sa te intrebi de unde venea propria lui cuta de pe frunte si din suflet si cine o fi sapat-o acolo… Si-ti pare rau ca nu l-ai intrebat, poate c-ar fi fost fericit sa-ti povesteasca…

Tu insuti, adult fiind si purtand in tine toata vesnicia trecutului, toti monstrii si toate cosmarurile care te-au insotit. si, mai ales, teama ca transmiti si celor din jur o parte din ele si ca, la randul tau, sapi pe fruntile si in sufletele lor o cuta, un stigmat.

Get this widget Track details eSnips Social DNA

luni, 8 octombrie 2007

Guess I need a loooooong shower!

Ati remarcat ca in toate filmele exista o scena a dusului? Ei, nu fiti carcotasi si nu-mi spuneti ca exista si filme fara o astfel de scena. Stiu. Dar sunt sigur ca si alea au avut una dar a fost taiata la montaj, la cenzura, ce stiu eu…? Imi imaginez echipe de filmare obosite, regizori nervosi, dupa luni de zile de munca cu scene dificile necesitand zeci de duble, cascade on the razors' edge si kilometri de pelicula irosita, strigand la cei din platou: "Hai copii, inca o dubla la scena violului si dupa aia am scapat. Mai ramane doar scena dusului dar aia, stim cu totii, e piece of cake... numa' ai grija draga mea, diseara sa mai stai la lampa cel putin doua ore ca esti alba precum mozarella...!"
Scena cu apa curgand, intepand pielea divelor, siroind pe spate, pe sani, pe buze, pe barbie. Scenaristi, regizori, actori vor sa puna in imaginile astea simboluri, intelesuri de purificare dupa o fapta urata, dupa o relatie esuata, inainte de un atentat sinucigas…
Dusul face minuni. Dusul purifica trupuri si constiinte, exorcizeaza demoni si angoase, dupa dus personajul uita pacate, trece peste remuscari, devine ready for a brand new start. Astfel, cabina de dus, din plastic sau sticla, alba si aseptica a inlocuit cabina confesionalului din lemn vechi si cafeniu din filmele mai vechi. Lumina cruda, palmele rezemate pe faianta peretelui si sunetul apei curgand au luat locul clar-obscurului din confesional si vocii smerite spunand “forgive me father for I have sinned”.

duminică, 7 octombrie 2007

Sunday ramblings

Vremea care tot ameninta cu ploaie m-a impiedicat sa-mi duc mobra departe de casa azi. As fi vrut sa vad cursa de formula 1 dar, cu decalajul de fus orar, nu stiam ora cursei si nici nu m-am invrednicit s-o aflu. Am deschis televizorul si se terminase. Asa ca m-am uitat la slujba duminicala dintr-o biserica de la Gubbio. Asta e un orasel in Umbria pe langa Perugia si pe langa Assisi. Legat de San Francesco aproape la fel de mult ca si Assisi. Aici si-a primit sfantul straiele saracacioase dupa ce a renuntat la averea lui taica-su si la viata de play-boy de dinainte. Si tot aici, in ciuda faptului ca i se oferise confort in casa unei familii prietene si instarite, a ales sa traiasca printre leprosi si sa aiba grija de ei.
Slujba cu ritualul romano-catolic obisnuit, preoti cu straie verzi, corul de rigoare, enoriasi de toate varstele. Predica a fost despre dragostea dezinteresata pe care trebuie s-o avem pentru Dumnezeu. Iar in cuprinsul predicii, pe langa parabola din Evanghelie, preotul a inclus si o paralela intre o rugaciune a Sfantului Francisc si o rugaciune islamica. Spunand explicit ca este islamica si ca dragostea de Dumnezeu trebuie sa fie gratuita, dezinteresata. Incerc sa-mi amintesc:

"Signore, se Ti amo per paura dell’inferno, fammi bruciare nel’inferno. Se Ti amo per voglia di paradiso non mi far’ entrare………........................................."

Si mi-am adus aminte de o istorisire recenta a cuiva care fusese la Cozia. Acolo, un grup de straini, crestini de nu stiu ce rit, au cerut permisiunea preotului din biserica manastirii sa oficieze o rugaciune de grup in biserica. Au fost refuzati.

Mai stiu ca romanii ortodocsi de la Stockholm isi tineau slujbele (cred ca inca le mai tin) intr-un lacas daruit de biserica locala neortodoxa. Si mai stiu ca romanii de la Roma au primit de la comunitatea catolica de acolo una din cele mai vechi biserici din Roma. Tre Fontane parca se cheama… Mai stiu si ca pe la noi bisericile nu se fac cadou intre confesiuni diferite, dimpotriva. Am vazut scene violente intre ortodocsi si greco-catolici disputandu-si dreptul de proprietate asupra bisericilor.

Incerc sa-mi imaginez un preot de pe-aici citind in predica lui o rugaciune islamica si aratand enoriasilor lui cat de asemanatoare este cu una crestina. Sau predicand despre faptul ca Dumnezeul nostru si Allahul lor este una si aceeasi persoana. Poate Daniel Ciobotea sa schimbe ceva?

marți, 2 octombrie 2007

80's mood

Late 80's, radio, short waves, UK charts la BBC World Service si US Billboard charts la Europa Libera... Se auzea prost, frigiderul era mai mult gol, vestul ispititor, pasapoarte neam, Dunarea prea lata... Singurele lucruri bune: a younger me and those endless summer nights...

marți, 25 septembrie 2007

The truth and nothing but the truth

Intrebare: Este o calitate sau un defect sa nu poti promite ceva decat daca esti 100% convins ca poti face?
Citat:
'''After all, when you're asked to swear that you will "tell the truth, the whole truth, and nothing but the truth," every body says they will. And yet they do not agree about what happened'''.
Asta pentru ca jumatate din ei mint. Pot sa minta. Sunt in stare. Si eu pot sa mint. Dar cand vine vorba de lucruri importante (sau care cred eu ca sunt importante) se intampla ca nu mai pot.
Studiu de caz no. 1: Interviu pentru slujba. Referintele tale sunt bune, angajatorul e convins ca tu esti the guy up to the task, oferta pecuniara este buna, locatia este pe malul vestic al Adriaticei, omul iti place, chiar si tu esti 95% convins ca poti face o treaba buna. Mai raman 5 procente de indoiala. Ale tale. Promiti un raspuns in doua zile. Dupa fix doua zile procentele de dubiu au devenit 10 si scrii un e-mail in care declini politicos insirand cateva motive... aproape adevarate.
Studiu de caz no. 2: Cineva iti ia ceva ce ti-e foarte drag si spune ca-ti restituie acel ceva doar daca promiti. Nu conteaza ce. Iar esti convins 90% ca esti in stare si iar dai cu fruntea de celelalte 10 procente. Nu poti. Ai vrea sa fii in stare sa minti dar vorbele refuza sa iasa. Ochii ti se umezesc de neputinta, dar n-ai ce-i face. Ca si tine, Curtea este inflexibila. Nu face compromisuri chiar daca ti se pare ca ai zarit o lacrima itindu-se chiar si de sub basmaua care leaga ochii doamnei cu balanta si spada. LA LEGGE E UGUALE PER TUTTI! Guilty as charged, you bastard!
In ambele cazuri personajul nostru pierde ceva. Dar poate acele chestii (slujba, oameni dragi) erau deja pierdute si el nu a fost in stare sa constientizeze decat foarte tarziu. Prea tarziu.

duminică, 23 septembrie 2007

Coat of many colors

Va spuneam odata despre mine prin clasa intai, iar ieri, cu ocazia unui eveniment cat se poate de rural, la mine la Naruja, m-am revazut in ochii unor copii prezenti acolo. Multi dintre ei erau altfel, veseli si purtand haine contemporane (eventhough made in China), dar vreo doi aveau privirea pe care mi-o amintesc ca fiind a mea in fotografia A4 pe care fotograful mi-a facut-o contra unui ciur de nuci atunci demult si pe care am facut-o bucati dupa un minut. Am revazut-o si pe mama si am simtit cam asa:

Cantecul este al lui Dolly Parton pe care o puteti vedea spectatoare emotionata aici. Ea zice ca e cel mai autobiografic cantec al ei, Emmylou Harris l-a cantat si ea, iar Shania Twain spune ca it’s her favourite of all time. Cam dulceag, stiu, dar v-am avertizat despre gusturile mele… :)

sâmbătă, 22 septembrie 2007

My Own Peculiar Way

Impart cu voi toti un cantec pe care un prieten l-a tot ascultat zilele trecute si, gratie lui, l-am ascultat si eu de cateva ori la rand. Willie Nelson si Emmylou Harris. Cei carora nu le place genul pot sa danseze. But, I must tell you, it takes two to dance on this tune! De aceea eu am sa ma limitez la ascultat.

Update:
Clipul nu mai este la YouTube si nici alta varianta n-am gasit. Si era asa de frumos...!

marți, 28 august 2007

I wish I was special

Uneori ne trebuiesc urmatoarele:

curaj
demnitate
realism
altruism

Alteori avem nevoie de:

simt al datoriei
spirit de sacrificiu
smerenie
altruism

Daca le-am avea pe primele cand tradam, am fi mai putin tradatori. Si poate am fi si iertati. Posesia celorlalte ne-ar feri de tentatia tradarii. Altruismul se regaseste in ambele cazuri ca si calitate necesara.
Ce invatam noi de-aici? Ca trebuie sa scapam de egoism. Sa fim, deci, altruisti!

Profund, nu?! Prea profund pentru voi? Si pentru mine…

marți, 21 august 2007

Organului de la rutiera

Ma adresez (in pustiu) organelor de politie care ma pandesc si ma amendeaza pe mine pentru ca merg cu 62 km/h pe un drum european cu patru benzi si care nu vad pericolele adevarate care atenteaza la siguranta mea ori de cate ori am treaba pe drumurile patriei.
-------------
Domnilor Comandanti,

Va rog respectuos sa bagati la cap urmatoarele:
Drumurile publice sunt pline de:
-Carute nesemnalizate conduse de carutasi beti,
-Vehicule cu motor neomologate si neinmatriculate cunoscute si sub denumirea de motoare de taiat lemne si pe care, de obicei, se deplaseaza familii foarte numeroase ai caror membri atarna periculos peste bord in pozitii de neinchipuit,
-Motociclete si scutere conduse de oameni fara casti de protectie, fara permise de conducere sau cu permise mai noi de doi ani la motoare cu puteri mult peste 25 Kw.
-O gramada de manelari care merg cum ii taie capul cu masinile sau care ma blocheaza pe mine in parcari.
Este timpul sa invatati legea si s-o aplicati si acolo unde e mai greu, recte alora care, in general, va raspund cu "mancat-as sufletu' matale, dom' general, cum sa ma hamendezi, ca-mi mor puradeii de foame!" (iar daca asa nu te induioseaza, are intotdeauna un plan B: "hamendeaz-o pe ma-ta mah, caraliule, facu-ti si dregu-ti, tie si la toata familia!"). Daca va e frica si considerati ca meseria pe care v-ati ales-o e periculoasa, va transmit un sfat pe care l-am auzit si eu: Mergeti si munciti la Microsoft. Am auzit ca se platesc lefuri bune si nu e periculos!
In cazul in care va intrebati de ce pretind eu sa invatati codul rutier si sa munciti, va amintesc ca voi, familiile voastre, amantele si mai stiu eu cine, traiti din banii mei pe care statul mi-i ia si vi-i da voua.
Uitati-va si dumneavoastra, domnilor generali si agenti sefi, ce mi s-a intamplat ieri: La plecarea de la munca, pe Blvd. Independentei, in fata blocului in care locuieste un prieten. Un singur loc de parcare mai era si mi l-a suflat unul cu un Mustang de toata frumusetea. The real thing... muscle car. Si, dupa cum se vede mai jos, cu limitator de viteza. Proprietarul, un cetatean discriminat, ca oricare altul, de prin Obor.
Fara mari sperante, raman al dumneavoastra contribuabil cinstit. Daca-s prost...
-------------
Naiv cum sunt, am sperat ca Europa sa se instaleze rapid si pe la noi dupa ianuarie 2007. Iar picioarele cailor sa nu mai fie legate, discriminatii sa nu-i mai bata cu lopata alergandu-i pe bulevardele oraselor, iar bravii politisti sa ma protejeze. Nu pentru ca le-as fi drag. Pentru ca-i platesc!

luni, 20 august 2007

Ponte Vecchio peste Bug

Amintiri personale: Tigancile din Tuileries, cu fuste lungi dar nu din cele colorate strident, care te intreaba “spik inglish?” dupa care iti intind un carton pe care sta scris in frantuzeste cum este ea din Bosnia si refugiata din calea razboiului si cat de mare nevoie are de ajutorul tau, turist imbuibat care esti. Cand le vorbesti romaneste zambesc trist si-ti cer o tigara. Nu mai sunt de la Sarajevo ci din Valcea si-ti povestesc cat de grea e viata la Paris.

Alte tiganci la Firenze, de data asta cu rochii multicolore, zornaind doua monezi in pahare din plastic la un centimetru de nasul agasat al turistilor de orice natie si la trei metri de carabinierul neputincios. Le-am spus ca deranjeaza si ele mi-au zis ca-s hapsan…

Stire: O grupare de care n-a auzit nimeni in Italia a revendicat incendierea copiilor tigani de la Livorno.

Aceasta grupare poate sa existe sau nu, poate sa fie compusa din unul sau doi descreierati sau poate sa fie o miscare “cu viitor” si cu perspective de a atinge anvergura si magnitudinea pe care au avut-o la un moment dat sangeroasele “Brigate Rosse” (mutatis mutandis).
Reflectii: Nu stiu cati dintre noi se pot lauda ca diavolul nu le-a dat niciodata tarcoale. Ca n-a incercat sa ne sminteasca creierele, ziua pe lumina sau noaptile cand nu puteam dormi, in perioadele cand ceva sau cineva ne agasa, nu ne lasa sa traim asa cum vroiam… Si cum il rugam pe Dumnezeu sa ne dea gandul cel bun si sa ne arate calea. Iar Dumnezeu parea absent. Cred ca, totusi, era cu noi atata vreme cat am depasit momentele fara consecinte.
Se pare ca diavolul a invins inca odata, acolo in Toscana, asa cum invinge de fiecare data, oriunde in lume, cand se intampla grozavii din aceeasi categorie. E un diavol las, asta de la Livorno, daca a ales sa-si porneasca victimele posedate impotriva unor copii.
Ultimatumul acelei grupari este ca, pana la mijlocul lui septembrie, tiganii sa paraseasca Italia. Altfel vor continua cu atacuri de felul celui livornez. Hai sa ne imaginam ca treaba e serioasa. Presupunand ca unii dintre nomazi chiar s-ar speria si ar vrea sa plece, ma intreb cati tigani au aflat de acest ultimatum,. Cati dintre ei citesc ziare, se uita la televiziunile locale (si inteleg ce se vorbeste) si cati gasesc informatia pe internet.


Aberatie: Inainte de orice fel de integrare tiganii ar trebui, mai intai, alfabetizati si conectati la internet cu acces doar catre paginile in care se vorbeste despre gandurile celorlalti in ceea ce ii priveste. De exemplu reactiile cititorilor la articolele de presa in care se vorbeste despre tigani infractori. Acolo referirile la Antonescu si la apa Bugului sunt printre cele mai blande. Lectura obligatorie. Poate ca ei nici nu stiu ca deranjeaza… V-am zis ca aberez.


Reflectii reloaded: Somnul ratiunii este lipsa de Dumnezeu. Pe modelul vaselor comunicante monstrii umplu locul gol. Ei nu se nasc atunci cand ratiunea doarme. Ei sunt deja meseriasi batrani si doar se trezesc. Proaspeti si pusi pe treaba. For the night shift...
*********************************************************************************
Foto1 ASmallerBang :)
Foto2 Luiza Puiu (doar 18 ani si ce fotografii!!!)

sâmbătă, 18 august 2007

Antropologie cordiala

O fata desteapta si draga mie scrie in weblogu' domniei sale, indemnata de sejurul Basescului in secuime, despre realitatile transilvane cu privire la segregarea scolara si adevaratele relatii interetnice. Ma bucur sa constat ca scrie mai mult, mai bine si mai in cunostinta de cauza decat o faceam eu aici. Ea vine de acolo, iar eu nu. Totusi, detectez spre final un fel de critica nedocumentata indreptata impotriva noastra si cred ca, un pic, tara de dincoace de munti este mai Terra Incognita pentru Anca decat este Ardealul pentru mine. Nu ca as lua-o personal. Inteleg foarte bine ce simte ardeleanca din ea cand vine vorba de astia de dincoace de Carpati si eu sunt primul care sa admit marile noastre probleme de caracter vis-a-vis de central europenismul ceva mai evoluat al celor din Transilvania. Nu vorbim acum despre ghinioane de asezare geografica si istorica mai putin avantajoasa pentru mine sau alte detalii.
Initial am vrut sa scriu doar un comment acolo la locul faptei, dar m-as fi lungit nepermis de mult.
Asadar, hai sa-ti zic ceva Anca draga mea: Eu n-am nici un fel de problema cu ungurimea. Ba, mai mult, am mai multe reprosuri sa fac co-nationalilor mei. Si sunt din Vrancea. In drumurile mele prin Trei Scaune si prin tot Ardealul, am cautat cu lumanarea pe vanzatoarea aia care sa nu-mi dea paine sau kurtos pentru ca nu vorbeam ungureste (stii, asta e istoria sablon pe care o auzi cateodata prin regat). N-am gasit-o, mama ei de unguroaica! Si, mai cred ca streotipii de genul "ungurii e oameni rai" nu sunt chiar asa de raspandite pe-aici pe la noi. Adica nu sunt mai raspandite decat in Ardeal. Pe Funar nu cei din Craiova l-au votat primar de Kolosvar in atatea randuri. Pe de alta parte, acum cativa ani am inoptat, ostenit, pe malul unui lac intre Szekesfehervar si Budapesta incercand sa dorm vreun ceas. In masina. Niste domni au venit dupa 15 minute, cred ca la pescuit(?), poate un pic beti si, atat cat am putut sa inteleg, subiectul exclusiv al discutiei si furiei lor crescande eram eu si nationalitatea mea tradata de numarul masinii. Am intins-o pentru ca unul dintre ei parea foarte hotarat sa vina si sa-si prezinte omagiile mai de aproape. Partea buna este ca, atunci cand ai un pic de discernamant, nu te-apuci ca, dintr-o intamplare de asta, sa tragi concluzia ca toata natia e la fel. Dar, te rog, nici invers. Nici nu e greu sa fie cineva mai frumos decat mine. Dar pot sa-ti prezint niste baieti de pe la noi care sunt cel putin la fel de frumosi ca Verstoy Attila cel drept si iubitor de codru.

Si... pe unde ai umblat atata amar de vreme? Mi-ai lipsit. Bine macar ca ai facut (inca) un set de poze faine! :)