luni, 31 decembrie 2007

Three wooden crosses

Kinda sad, kinda oldish, kinda country gospel... De cativa ani cantecul asta imi da un pic de curaj ca si eu, pacatosul, "the hooker" in Randy Travis' story, sa pot indrazni sa sper si sa merg inainte. Sa nadajduisc ca, printre cei mai harnici, mai destepti, mai credinciosi si mai buni decat mine, ma voi strecura si eu cumva catre lumina.
Music is important. Lyrics are important as well. This song has it all and it has a message. Daca e nepotrivit cu timpurile, pentru urarile traditionale de ajun de An Nou, adresati-va cu incredere rubricii permanente cu cantece din dreapta sus!
Get this widget | Track details | eSnips Social DNA

miercuri, 26 decembrie 2007

Si chiamavano Madonne

Am citit azi doua posturi a doua doamne din blogrollu' propriu si, nu stiu daca cu vreo legatura directa, mi-am amintit de o scena din spectacolul lui Roberto Benigni de la Rai Uno de acum cateva saptamani. A vorbit mult Roberto atunci. A recitat din Dante, a divagat despre politica, despre valorile italiene, despre dragoste si despre femei. Doamnele care cred ca statutul social pe care il au acum li se datoreaza exclusiv lor si revolutiei sexuale din anii 60 si care, in secret, inca suspina dupa amoruri medievale cu cavaleri in armuri stralucitoare, ar face bine sa asculte la ce spune Benigni. Despre nobletea si frumusetea femeilor in feminitatea lor absoluta. Le ridica, astfel, pe un piedestal pe care nici o revolutie sexuala sau lupta surda pentru "emancipare" nu le-a urcat si nu le va urca vreodata. Cine are organ de auzit va asculta despre demnitate si nu despre trufie, despre dragoste si nu despre posesivitate, despre Dumnezeu care este dragoste si nu vreun vataf incruntat si inclinat spre pedepsirea pacatosilor. Multumiti deci, dragele mele, lui Dumnezeu si Fecioarei, lui Dante, Francescai si Papei Gregorio al VIII lea. Si multumiti-i marelui Benigni pentru declaratia de dragoste pe care v-o face si pe care multi altii v-ar face-o daca s-ar pricepe... Poate ca, dupa acest exercitiu de gratitudine, va va fi mai usor sa ramaneti femei.
Daca apetitul de Benigni vi s-a exacerbat dupa discursul de mai sus, gasiti pe Youtube mai multe fragmente ale spectacolului. Toate delicioase.

luni, 24 decembrie 2007

Uomini Soli

Asculati la batranii I Pooh motive de singuratate pentru barbati. Nu neaparat de Craciun. 

Home for Christmas este o expresie depasita.

sâmbătă, 22 decembrie 2007

Scanning my body

Oamenii au inventat multimi de masinarii, substante si proceduri menite sa exploreze interioarele partii noastre muritoare si sa ne prelungeasca viata dincolo de cat am merita. Unele din masinariile astea costa foarte mult (The scanners used in medicine have a typical magnetic field strength of 0.2 to 3 teslas. Construction costs approximately $ 1 million per tesla and maintenance an additional several hundred thousand dollars per year, zice Wikipedia.) Cine investeste in ele trebuie sa-si scoata banii si sa faca si profit. Pentru ca timpul vracilor de vocatie a trecut de mult, iar acum timpul e, mai degraba, al negustorilor. Am fost ieri clientul acestui mecanism de piata si de moarte.
Clinica in Bucuresti, programare la ora 14, receptie, asistenta care m-a condus catre sala RMN, dezbracat haine, imbracat halat, scos ceas, lanturi, piercinguri si intins pe o masa mobila care urma sa ma transporte in interiorul tunelului aluia pe care l-ati vazut prin filme. Instructaj scurt si o ultima intrebare:
-Aveti implanturi metalice de orice fel?
-N-am. Doar o schija de otel de vreo trei milimetri la incheietura mainii stangi.
-Aa, pai nu putem face treaba… E periculos… Se poate deplasa, sectiona vene, artere, capilare… stiti, campul magnetic este urias acolo inauntru.
-Si eu am venit degeaba, huh? Hai s-o legam cu ceva, s-o punem in lanturi, s-o imobilizam…
-Nu stiu, ma duc sa vorbesc cu doamna doctor.
Se intoarce si-mi infasoara pulsul cu doua randuri de leucoplast. De asemenea ma sfatuieste sa tin mana sub fund apasand cat pot de tare pe toata durata procedurii.
-Si cam cat ar fi durata asta?
-Intre 15 si 20 de minute.
Fesa mea stanga, inca ferma, impreuna cu leucoplastul si-au facut, pana la urma, treaba si am scapat nesfartecat de bucatica aia de ciocan pe care o port sub piele de vreo douazeci de ani. Mai greu a fost cu zgomotele infernale dinauntrul tunelului care, in ciuda castilor de pe urechi, m-au terorizat. Era ceva heavy metal cantat cu o mie de pickhammere pe ritmuri variate intrerupte de foarte scurte pauze. Semana cu ce se aude in casele voastre cand va vin vecinii din Italia si se hotarasc ca arhitectura si finisajele casei pe care le-au modificat radical in vacanta trecuta sunt old fashion. Si atunci sparg din nou la pereti din beton toata luna august, in speranta ca de data asta o sa le iasa la fel cu ce-au vazut ei la patronul lor din via Nomentana. Se vede treaba ca unii pacienti nu reusesc sa indure zgomotul, pentru ca fata mi-a dat o chestie de cauciuc in mana si m-a sfatuit sa strang de ea daca simt ca nu mai pot, iar ea o sa ma extraga de-acolo subito!

De-abia astept sa vad filmul pe care o sa-l primesc dupa Craciun. Ar trebui sa fie unul foarte bun daca ma gandesc la efort si la costurile de productie. Platite din buzunar pentru ca nu conteaza ca eu dau multi bani sistemului de sanatate. Casa de Asigurari Vrancea n-are contract cu acele clinici din Bucuresti posesoare de masinarii infernale. Cu nici una! Si nici n-are de gand sa incheie vreunul!

vineri, 21 decembrie 2007

My brand new Mac Book. Courtesy of UPC

Ieri pe la 10 a venit un curier la birou sa-mi aduca memory stickul oferit de UPC primilor 50 de oameni care au scris un post si l-au inscris in concursul "Leapsa UPC". Iata ca se poate castiga si din scris chiar si nefiind scriitor sau vreun big shot blogger cu traficu' greu si adsensu' tocit de clickuri, mi-am zis. Pe la pranz m-a sunat cineva, cu o asa voce ca as fi vorbit cu ea toata ziua, care a zis c-o cheama Dana Dobrescu si lucreaza pentru UPC. Oops, zic, sa stii ca s-au razgandit si vor sa-mi ceara sticku' inapoi! A continuat spunand ca sunt castigatorul concursului si ca, a doua zi, as face bine sa fiu la Bucuresti ca sa-mi iau Mac Booku'. Sigur ca m-am bucurat, i-am multumit frumos si ne-am dat intalnire pentru azi la 12.

Am spus colegilor ce si cum, am spus si altor doi trei oameni, dupa care m-a fulgerat gandul ca telefonul ala putea fi si o farsa, iar cei carora le impartasisem bucuria or sa rada rau de mine si pe buna dreptate.

Traficul bucurestean m-a tinut prizonier mai mult decat prevazusem si am ajuns la intalnire cu vreo 10 minute intarziere. M-am bucurat sa-i cunosc pe cei trei membri ai juriului. Doamna Ioana Avadani - director al Centrului pentru Jurnalism Independent, Domnul Florin Dumitrescu - copywriter si care scrie textele celor de la Sarmalele Reci si Domnisoara Dana Dobrescu - Media Relations Specialist la UPC Romania. Mi-au spus ca au desemnat textul meu ca si castigator in unanimitate si independent unul de celalalt. A mai fost si o camera video si un interviu despre care n-am avut curiozitatea sa intreb unde se fa difuza. Important este Macu' pe a carui tastatura alba scriu acum aceste vorbe cu care vreau sa le multumesc inca odata celor de la UPC si sa impart cumva si cu voi surpriza pe care mi-au facut-o.

joi, 20 decembrie 2007

#9

Dac-am vazut ca nu-mi trece m-am dus la doctor. In drum spre birou am luat un bon de ordine pentru tura de dupa-amiaza. Numarul noua. Am socotit eu ca pe la trei jumate ar trebui sa fiu la usa cabinetului si am fost. Acolo vreo zece oameni ciorchine pe langa tocu’ usii intr-un spatiu de vreo patru metri patrati. In holul mai mare de dincoace spatiul era mult mai larg si erau chiar scaune pe care nu se aseza nimeni.

“Nu va suparati, ce numar urmeaza?” Vreo zece perechi de ochi cu priviri revoltate si rele m-au fulgerat.
“Nu stim, dar ce importanta are?!”
“Pai eu am numaru’ noua si ma intrebam daca am mult de asteptat”
“Oi fi avand matale numaru’ noua da’ daca n-ai stat aici nu se pune! Uite, eu am numaru’ doujdoi si stau aici, in picioare, de la ora unu!”


Nu mai stiu daca n-am fost in stare sau mi s-a parut inutil sa leg doua fraze simple pentru a-i convinge pe oamenii aia ca e o prostie sa stea “skin to skin” in holisorul ala stramt si sa-si miroase secretiile ore in sir, atat timp cat exista acele nenorocite de bonuri facute tocmai pentru a-i scuti pe ei de o parte din chin. Poate ca mi-am spus ca lor le e drag chinul ala si nu vor sa renunte la el. E chinul lor, iar in procesul chinuirii ei socializeaza, se plang de dureri, isi povestesc spitalizari trecute si operatii nereusite, afla trucuri noi pentru prostirea comisiilor medicale de pensionare. Si atunci cand vine unul care vorbeste de bonuri de ordine il urasc. Pentru ca nu s-a chinuit cu ei, n-a suferit trei ceasuri de lipsa de aer ca ei, n-a impartasit nimic despre propriile boli si suferinte. Nu face parte din trib, este un outsider si asa trebuie sa ramana.
Si mi-am amintit de tristetea puhoaielor de oameni filmati pe la institutii care dau bilete ieftine la bai si am revazut incrancenarea cu care se imping pe la moastele sfintilor pentru o prosternare scurta si o iertare mai timpurie a pacatelor. Si de expresia nelipsita din orice jurnal de stiri “oamenii s-au calcat in picioare la…”

sâmbătă, 15 decembrie 2007

Homely guy

Nu sunt un gospodar. Stiu asta si eu si altii. Cand sunt lucruri de facut/reparat prin casa sau prin imediata ei apropiere ma pornesc greu. Daca ma pornesc, duc, cumva, treaba capat. Cu injuraturi si cu degete strivite de lovituri de ciocan imprecise. Instalatii electrice si sanitare, tuns iarba din curte si alte corvezi nu-mi sunt straine. Primavara trecuta, de exemplu, am hotarat sa plachez fatada casei cu polistiren pentru izolare termica mai buna si poate o culoare mai optimista a casei. Cineva a sugerat sa angajam pe cineva care stie, un meserias care a mai facut chestia asta, eu ma gandeam ca nu e mare lucru... si da-i, si munceste, si lupta... Doamne, cat efort, cate blesteme! Dar, dupa un timp dublu fata de cel estimat, am scos-o la capat. Singur!
Astazi am facut o gramada de treaba in casa cea mica (nu ca cealalta ar fi mare!) in care stam iarna. Aveam de schimbat o hota la bucatarie care se stricase si de montat niste robineti de golire la calorifere. Nici de data asta n-au lipsit cele nelipsite. Accesoriile cumparate dimineata nu s-au potrivit. Am uitat sa cumpar banda de teflon, diblurile livrate cu hota s-au dovedit prea scurte pentru distanta la care se afla betonul fata de tencuiala, racordul de aluminiu de 130 a fost larg (chiar daca asta era dimensiunea data de producatorul hotei). Astea si alte uriase obstacole nu m-au impiedicat sa duc la bun sfarsit laborioasa intreprindere. Chiar daca asta a insemnat multe drumuri pe la negustorii de fittinguri pe strazile ninse si alunecoase ale urbei. Si ce satisfactie! Ce sentiment de implinire! Merita sa desfac o sticla de vin si sa beau cu prietenu’ Gica. Si cum sticla aia a fost mult prea mica, a trebuit sa completez cu niste scotch. Proasta combinatie, mai ales pentru un bautor neprofesionist. Acum, neavand alte alea de facut, incerc sa ma dreg cu acest post. Probabil nu e o idee foarte buna, dar zeama de varza nu este. Pentru ca n-am pus varza la murat asta toamna. V-am zis ca nu-s un gospodar.

luni, 10 decembrie 2007

Despre porumbei si "pietrele arici"


“Am văzut azi doi oameni diferiţi: un copil care alerga să prindă un porumbel pînă aproape a reuşit, şi un bătrîn cerşetor căruia i se odihnea un porumbel pe umăr. Dacă alergi după un lucru, e posibil să “îl ajungi”, dar totodată îl poţi avea lăsîndu-l “să vină” la tine. Desigur că această din urmă cale nu are nimic din spectaculosul luptei, a strădaniei şi a efortului prin care ne justificăm că am meritat acel lucru pentru care “am luptat”. Îti doresc sa fii mereu un luptator... La multi ani!
Tot azi o fetita ce vine la centrul la care lucrez nu avea nici macar sosete in picioare... i le-am dat pe ale mele. Si m-am intrebat daca o fi existat vreodata Mos Nicolae, cu adevarat...”
***
Asta a fost una din urarile pe care le-am primit de Sf. Nicolae. Stiam foarte putine despre expeditor. Am aflat ulterior ceva mai multe. Am aflat ca are vreo trei slujbe, toate avand de-a face direct sau tangential cu socialul. Pe langa astea mai are timp si pentru voluntariate prin care ajuta oameni necajiti. Si m-am minunat. Ca orice pamantean egoist care se plange ca nu-i mai ajunge timpul pentru treburile meschine care-i umplu viata. Si care, in acelasi timp, simte ca viata lui nu este niciodata plina.
Pentru toti oamenii speciali, puternici si altruisti respect si admiratie. Pentru mine… doar o intrebare: Eu cine sunt? Copilul care alearga dupa porumbel sau cersetorul pe umarul caruia porumbelul a ales sa poposeasca? Mi-e teama ca nu sunt nici unul nici celalalt. Nici luptatorul, nici alesul. Mai degraba o piatra de pe fatada bazilicii San Marco prevazuta cu tepuse metalice care sa impiedice porumbeii sa se aseze.
***
Lamurire: Pentru poza de deasupra a trebuit sa tin niste graunte in palma. Ca sa nu credeti ca am fost vreun ales, vreodata...

sâmbătă, 8 decembrie 2007

Leapsa pe cadouri

Celor nascuti mai de curand sau altundeva li se va parea neverosimil dar, in copilaria mea si in catunul in care am crescut, nimeni nu facea cadouri nimanui in acceptiunea oraseneasca, moderna a termenului. Zilele de nastere nu se sarbatoreau. De fapt nici n-avea vreo importanta la ce data te-ai nascut. Data nasterii din acte nu coincidea cu cea reala pe care nimeni nu parea s-o stie. Mama era, conform amintirilor bunicii, nascuta “cam pe timpul cireselor”, iar bunicii nu stiau nici macar anotimpul nasterii lor. Se presupune ca eu sunt nascut in 5 noiembrie, chiar daca in acte data este 9. Asta pentru ca primaria era departe, puntea era luata de apele mari, iar daca intarziai declararea copilului mai mult de nu stiu cate zile, primeai amenda.
Cateodata, de Pasti, ai mei imi cumparau tenisi noi si ceva hainute ieftine. Dar nu se chema ca erau cadouri. Pur si simplu nu mai aveam nimic de incaltat sau imbracat, iar Invierea Domnului era cel mai potrivit moment sa porti haine noi.
Despre bradul care se impodobeste am citit ceva in abecedarul clasei intai. Era acolo o poezie care incepea asa: “Bradulet, bradut dragut, ninge peste tine, Haide, hai in casa mea, unde-i cald si bine…” N-am prea inteles semnificatia poeziei si rostul unui copac in casa, poate si pentru ca se mai vorbea pe acolo de unul Mos Gerila iar pomul era “de iarna” si nu "de Craciun". Primul brad l-am avut in casa numai dupa ce am avut primul copil. De cativa ani am incetat sa cumpar brad. Pentru ca nu sunt in stare sa plantez macar unul in locul celui taiat si nici padurarii n-o fac, ocupati fiind mai degraba cu taierea.
Poate cele de mai sus au facut sa nu reusesc niciodata sa ma obisnuiesc definitiv cu primirea si daruirea de obiecte la zile de nastere, onomastici sau sarbatori. Poate fi un handicap social dar cred ca e si o binecuvantare care m-a ajutat sa nu cad in pacatul consumismului exagerat sau al goanei dupa cadouri prin super-hyper-mega-marketuri supraaglomerate.
***********************
Raspunzand, cu multumiri, la leapsa lui Haidetisahaidem, cele mai frumoase cadouri primite, ca unul care n-a primit foarte multe, au fost, in ordine cronologica si pomenind si pe cei care au fost generosi cu mine:
Viata - de la Dumnezeu. Lumina cartii - de la bunica mea Maria. Dragoste – de la femei si fete care m-au iubit (si, credeti-ma, nu e usor sa iubesti pe unul ca mine) si mai ales de la Mihaela care inca ma mai iubeste in ciuda eternitatii care a trecut si a ciudateniilor mele. Doi copii normali – din nou de la Dumnezeu si din nou de la Mihaela.
************************
Acum trebuie sa spun si ce cadou mi-as dori. Asta se leaga, cumva, de unul din darurile pe care deja le-am primit si pe care le-am insirat mai sus. Mi-as dori un notebook pe care sa-l daruiesc, la randul meu, unuia din copii daruiti mie de Mihaela si de Dumnezeu. Pentru ca proiectele lui de student la design auto au nevoie de mobilitate intre casa si scoala. Asta e singurul motiv pentru care m-as bucura ca postul meu sa placa juriului concursului UPC. Cum sansele sunt minime, am sa transmit leapsa unor oameni cu talent si sanse mai multe. Asadar taguiesc aici pe Aida, Teodora, Roxana, Dina si Janie carora le doresc inspiratie si bafta! Ceilalti au primit deja leapsa odata cu mine.

vineri, 7 decembrie 2007

Fading light

Si picioarele astea care nu se mai incalzesc… Febra mare, tremurat si clantanit de dinti, dupa care inertia… si un geamat slab dar imposibil de reprimat. Creierul e o gelatina care nu-i mai apartine. Se vede pe el insusi de undeva de sus, nu mai este el, este doar un sac cu pietre fara viata… Lumina, unde este lumina? Nu se poate, ultima data cand s-a privit asa, era acolo, nu orbitoare, nu multicolora, dar era… A, uite-o! Mai e doar un licar slab care se vede ca un ultim carbune ramas aprins sub stratul de cenusa si mangal mort, sub pietrele din sacul acela ponosit. Stie, fara sa-i fi spus nimeni, lumina aceea care de-abia mai palpaie, care pare cea mai departata si mai putin vizibila stea ramasa singura pe cerul de august, este sufletul lui. Doamne, atata a mai ramas?! Isi promite ca, dupa ce o sa coboare la loc, dupa ce-o sa revina, o sa reaprinda, o sa resusciteze, o sa…

Au trecut zece ani de la cea mai rea gripa care l-a lovit vreodata. Se pare ca a fabricat anticorpi multi si puternici atunci. N-a mai facut deloc gripa. Cel mult cate-un guturai. Multi ii spun ca e trist si ca trebuie sa faca ceva cu tristetea asta permanenta. El se gandeste uneori ca o fi de la putinatatea luminitei aleia. Se intreaba daca macar mai licareste acolo sub pietrele alea. Zece ani nu s-a priceput s-o reaprinda.