Viata Fute Filmul sau Cel Mai Scurt Scurt-Metraj Ever

Aida ma indeamna sa scriu despre viata mea in cheie cinematografica. Imposibila misie, ca sa parafrazam un titlu cunoscut din domeniu. Eh, regizorul din mine doarme inca, asa ca o sa incerc eu, recuziter si masinist amarat si impostor, sa scriu macar un surogat de scenariu...

Zoom-out lent de pe lada de zestre fara decoratiuni, din lemn cafeniu si lucios de la vechime si fumul de lemn de fag care umple odaia iarna cand se aprinde focul si soba e rece. In cadrul astfel largit se vede o pereche de picioare de copil, fara incaltari, care lovesc usor, cu calcaiele, lemnul lazii. Lumina de gaz slaba, cateva contururi galbene, palpaitoare, anima oarecum spatiul intunecat. In fundal tipete, injuraturi, cuvinte grele, acuzatii ucigatoare, planset de femeie batuta. O picatura, ca de apa, cade pe degetul mijlociu al piciorului drept care nu e aliniat cu celelalte degete. E denivelat si cauta catre pamant ca si cand nu s-ar simti bine in mijlocul celorlalte. Un deget ciudat, stingher, neadaptat. Zgomotul din off se atenueaza, ceeace face ca plansul pierit si sughitat al copilului care nu se auzise pana atunci, sa ocupe coloana sonora. Camera urca lent, gambe de copil, genunchi de copil, palmele ascunse sub coapse de copil, pieptul de copil cu acea forma a toracelui atins de rahitism si... backgroundul format de un peretar tesut in casa, cu flori si frunze mari, colorate prea viu. Peretarul kitchos continua neintrerupt si acolo unde ar trebui sa se afle fata copilului. Copilul nu are fatza! Camera coboara din nou si face zoom-in pe acelasi deget mijlociu al piciorului drept, acel deget nealiniat care acum e ud complet si pe care continua sa cada cate o picatura ca de apa. Aici spectatorii, care si ei fac parte din distributie, se intreaba in cor: „daca copilul n-are fata, de unde ochii, de unde lacrima...?!”
40 years later
Deget mijlociu de picior drept cu conformatie schimbata, cu par dizgratios crescut pe falange, indreptat tot spre pamant dar mai discret. Degetul e udat de niste valuri care tot vin si se tot duc peste o plaja cu pietre marunte. Zoom out, gambe de adult, urmele rahitismului inca se vad deasupra unui abdomen nu obez dar evident sedentar, background mediteranean paradisiac pe care, de data asta, fata de adult trist si macinat de meschinarii se profileaza clar. Aceasta a doua si ultima scena se va filma din elicopter si cadrul se va largi pana va cuprinde toata coasta, toata planeta, tot universul. Este treaba regizorului, a operatorului si a celor de la efecte speciale sa arate ca, din acest cadru larg, au disparut toti oamenii de caracter si au ramas doar cei rai. Iar personajul trist de pe plaja nu este o exceptie.
Titlu al filmului, deloc original si mult prea lung, va fi: „If you say you’re happy, then why the hell are you so sad?!”

Later edit (tot cinematografic):

Aseara, inainte de finala Champions League, la TVR2 un documentar deja inceput demult mi-a atras atentia. Era vorba despre personajul meu! Ziceau acolo niste oameni destepti despre cantitatea de stres acumulata in copilarie si cum se reflecta ea in puterea ulterioara a adultului de a face fata situatiilor stresante, de a se descurca in relatiile de cuplu si profesionale, de a se adapta unei lumi si unui mediu care nu intotdeauna sunt prietenoase. Un expert interpreta niste fotografii unde oameni diferiti, in diferite imprejurari, zambeau sau incercau sa zambeasca. Erau acolo zambete naturale si frumoase si erau si altfel de zambete: chinuite, defensive... Zambetele eroului din filmul meu. In interviurile din film posesorii acestor din urma zambete isi aminteau despre certuri si violenta intre parinti, despre asteptari mari ale tatilor la inaltimea carora ei nu s-au ridicat niciodata, despre lipsa oricarei vorbe bune si a oricarui semn de afectiune paterna.

De Pasti

„...Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. (...) Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (...) Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“. (Apostolul Pavel catre Corinteni in prima epistola)
*************************************************************************************
Daca mi-e usor sa cred in moartea si invierea lui Isus, de ce, in acelasi timp, mi-e atat de greu sa inteleg faptul ca Isus a murit pentru salvarea mea? In logica noastra omeneasca, e greu sa ceri cuiva sa fie responsabil pentru greselile tale, sa crezi ca cineva poate avea atata dragoste cat sa moara pentru salvarea ta.
Sunt atat de pacatos, ca mi-e greu sa cer oricui, orice… acea frica de a deranja… acea convingere perversa ca oamenii sunt egoisti prin natura lor si nimeni nu e dator sau disponibil sa te ajute… Lipsa de iubire si respect de sine (“cine sunt eu ca cineva sa faca ceva pentru mine?…”) vine, probabil, si din constiinta pacatului, din propria impietrire de inima… Si nu stiu nici daca iubire si respect de sine imi trebuie pentru a cere si a accepta salvarea. Poate ca smerenia ar fi mai buna... Self respect sau smerenie ? Aparent aceste doua concepte sunt contradictorii. Si chiar ar fi daca respectul de sine ar fi totuna cu orgoliul, cu trufia. Dar nu trebuie sa fie. Exista un respect de sine smerit…? Trebuie sa existe…
Este greu sa accepti ca altcineva poate fi atat de generos, de iubitor, sa te rascumpere pe tine de la stapanul cel rau si sa-ti ierte greselile, cand tu insuti esti egoist si nu te crezi in stare sa faci acelasi lucru pentru altii…
Infrangerea propriului egoism, potolirea propriei trufii, ar fi de mare folos daca acceptam ca adevarat urmatorul rationament: Daca eu pot fi altruist, imi iubesc semenii si sunt gata sa-i ajut, atunci pot accepta mai usor faptul ca alti oameni si, cu atat mai mult Dumnezeu, ma pot ajuta pe mine. Acceptarea sacrificiului lui Isus, mantuirea insasi, devine mai usoara, mai naturala…
Nadajduiesc sa pot accepta jertfa lui Isus. Poate am sa pot vreodata sa cred ca merit aceasta jertfa sau, mai degraba, sa pot crede ca mantuirea nu se acorda “pe merit” ci poate fi a tuturor celor care o cer si o accepta… “Cere si ti se va da!”… Fara indoiala oamenii s-au dovedit neputinciosi sa se salveze singuri de pacat si atunci, Dumnezeu, din dragoste, a incercat sa-i ajute aratandu-le Calea, Adevarul si Viata prin existenta, patimile, moartea si invierea lui Isus. Moartea de pe Golgota a fost cel mai altruist lucru pe care oamenii il puteau intelege. Ca prea putini am inteles… este alta poveste si asta ne poate spune ceva despre nesfarsita si nemeritata incredere pe care Dumnezeu o are in cei creati si iubiti de El…

Despietreste, Doamne, inimile oamenilor, scapa-i de trufie si de nedragoste, fa-i sa accepte dragostea Ta si salvarea care vine de la tine! Ajuta-ne sa fim mai putin egoisti, da-ne atata respect de sine, dragoste si smerenie cat sa putem primi sacrificiul lui Isus pentru mantuirea creaturilor Tale!

Liberalismul ca amintire

La 1990, prin martie, dupa revelarea adevaratei naturi si intentii ale FSN si ale Iliescului, am alergat la sediul PNL de vis-a-vis de muzeul de istorie din Focsani si m-am inscris in partid. Dupa iarna lunga de aproape 30 de ani in care traisem, eram, instinctiv, un tanar (la vremea aceea) om de dreapta. Discursul lui Campeanu care venea de la Paris, vocea lui profunda, spaima de jumatatea de masura a perestroikai intrezarite in vorbele si comportamentul lui Iliescu, m-au facut sa ma inscriu intr-un partid, dupa ce, ani de zile, imi refuzasem sefii insistenti care tot incercasera sa ma inroleze in PCR „pentru ca altfel nu-mi dau casa si butelie!”.
Nu-mi amintesc de vreun carnet de membru liberal ci doar de un formular de adeziune si de insigna mica pe care am purtat-o, o vreme, cu mandrie si care mi-a adus o mie de priviri ucigase de la femeile lucratoare in APACA focsaneana care era fabrica de confectii din oras (unica la vremea aceea).
Am fost reprezentantul PNL in biroul electoral de la o sectie de votare din munti, la 20 mai a aceluiasi an si am asistat acolo la doua spectacole de care nimeni n-are parte de doua ori in viata:
Primo: Am vazut femeia cu barba (doamna era dintr-un sat care se cheama Fetig si avea realmente o barba (mustata inclusa) care ar fi facut invidios si pe cel mai macho barbat cu barba. Deasa, neagra si incadrata de un batic cum poarta femeile de la munte).
Secundo: Am vazut procentele uluitoare pe care FSN si Iliescu le-au obtinut de la oamenii care traisera acelasi regim cu mine, iar asta a fost si mai greu de inteles decat pilozitatea faciala a femeii alegatoare. Tot atunci m-am bucurat de doua ore de somn in casa colegului de la FSN, tanar profesor la scoala din sat, care mi-a sugerat, in soapta, ca n-ar fi prudent sa-i zic lui taica-su despre convingerile mele politice si c-ar fi si mai bine daca mi-as scoate si insigna de la rever.

De atunci si pana azi partidul liberal n-a incetat sa ma dezamageasca. Entuziasmul de la inceput s-a diminuat progresiv si rapid, odata cu prostiile politice si despartirile in aripi tinere si batrane, pentru a disparea definitiv, inlocuit de dezgust, odata cu aflarea vestilor despre banii lui Patriciu virati catre PSD, razgandirile lui Tariceanu si, una peste alta, tradarea pe care am resimtit-o. Tradare nu luata neaparat personal, ci tradare a liberalismului insusi prin actiune neliberala, aliante criminale de facto cu dusmani istorici ai aceluiasi liberalism, concentrare pe tinte false pentru mine dar amenintatoare pentru poftele lor de baieti de pravalie nimeriti in politica, ucidere repetata a sperantelor celor care au crezut in ei la un moment dat.

Astept si eu acum, ca si domnul acesta, ziua in care „liberal” nu va mai avea conotatia rusinoasa pe care asa-zisii liberali din jurul lui Tariceanu au dat-o acestui concept care, ma gandeam eu, m-ar reprezenta caracterial si politic.

Cum?

Adica vrei dar n-ai curaj? Iti doresti, dar stii ca obiectul dorintei tale ti-ar complica viata iar implinirea dorintei tale egoiste ar rupe inima lumii? Stii ce cred eu? Cred ca faci pe moralul si pozezi in sfant cand, in definitiv, tu esti doar las.

Si-acu' ce faci? Iti asumi imoralitatea si faci pe curajosul? Esti viteaz, infrunti lumea si prejudecatile ei sau esti doar slab, pacatos, libidinos, cand intinzi mana, cand rupi, mirosi si gusti din marul interzis?
Iar daca l-ai atins, mirosit, muscat, ce urmeaza? Te ascunzi ramanand imoral dar salvand aparentele sau marturisesti stiind ca marturisirea ta o sa raneasca profund sau o sa redeschida rani mai vechi?
Vei fi curajos dupa ce ti-a fost frica sau vei fi las dupa ce ai infruntat conventia?
Te vei inalta dupa ce ai fost invins sau te vei prabusi dupa ce te-ai crezut victorios?

Eu zic sa te resemnezi, esti plin de slabiciuni, tentatiile te-au invins mai mereu, oamenii te-au privit chioras dar fara sa le pese, unii au suferit sincer – ei spun ca din cauza ticalosiei tale, tu pretinzi ca din cauza trufiei lor egoiste – te cauti pe dinauntru si nu gasesti mare lucru, paradisul e pierdut pentru totdeauna. Nu tu ai fost izgonit din gradina raiului ci gradina a plecat din tine cu tot cu stapanul ei si creatorul tau!
Parca-ti pare rau ca nu te-ai convertit la vreun cult oriental care sa-ti fi dat macar sansa reincarnarii si a retraversarii infernului mai cu demnitate, iar si iar... Si ce daca ai fost botezat? Perspectiva vietii de apoi, crestinesti, nu te mai satisface de multa vreme. Pentru ca tu citesti Cioran si Boccaccio si nu te-ai hotarat inca de partea cui sa fii. Ai incercat sa pacatuiesti cu veselie izbavitoare si tot ce-ai reusit a fost sa te umfle un plans mioritic si patetic. De disperare ca nu l-ai gasit pe Dumnezeu nici in paginile cartilor si nici intre coapsele femeilor.

Ok, nu-i adevarat, stiu, tu nu esti las, esti puternic, pe deasupra esti si foarte moral, deci treci pe langa ispite fluierand. Ai fost atat de mandru ca n-ai cedat niciodata. Te trezesti virtuos dar acru, iar gradina dinlauntru e tot absenta. Nici n-ai simtit cand ai pierdut-o, cand s-a uscat.
A fost bine? Dac-ar fi sa te intorci ai fi tot atat de puternic si fricos, tot atat de moral si las?

Domnule draga... si intr-un caz si in celalalt tot imbecil esti. De fapt nu exista un caz si celalalt, doar tu ai avut mereu nesabuinta sa crezi ca poti alege, ca poti hotara cum sa fii. Te-ai luat prea in serios, ti-ai dat mult mai multa importanta decat ai avut vreodata. Ai avut pretentia ca nimeni n-are dreptul sa incerce sa te schimbe dar, in prostia ta, ai crezut ca te poti modela tu insuti! Si, ocupat cu modelatul, ai uitat sa traiesti asa cum ar fi vrut stapanul gradinii, cel care a dat bir cu fugitii, dezamagit. Acum nu-ti ramane decat sa-ti scrii un epitaf. Sau sa-ti faci un blog... Dar macar incearca sa scrii cu sinceritate.
Ia sa vedem, ce cuvinte ai alege?!

Distrugatorii de karma

Cei mai multi oameni cu care te intersectezi zilnic nu ajung sa aiba mare importanta in viata ta. Unii sunt frumosi, altii sunt zgomotosi, unii se imbraca frumos altii miros urat. Pot sa te bucure sau pot sa te deranjeze, pot sa te faca sa razi sau sa injuri, dar pentru perioade scurte si fara impact profund. Ca o zgarietura superficiala sau ca un parfum care-ti gadila fugar simturile.
Din momentul in care incepi sa comunici cu unii dintre ei treaba se schimba. Cu unii comunici pentru ca iti face placere si aceia iti raman dragi pentru multa vreme, iar cand dispar din preajma ta le duci dorul. Cu altii comunici pentru ca trebuie, pentru ca e in fisa postului. Se intampla uneori ca si dintre acestia ajungi sa indragesti pe cate unul. Tot dintre ei se aleg si cei carora ajungi sa le percepi vibratiile si energiile negative. Oamenii cu care comunici sunt cei care schimba ceva in tine. In bine sau in rau. Ei adauga bine sau rau la karma cu care vii in relatia cu ei. Ultima oara cand am ramas un timp mai lung in preajma unui om care-mi facea rau prin simpla prezenta si care-mi bantuia gandurile in cel mai negativ mod si cand era absent, a trebuit sa suport vreo doi ani. Prea mult. Acum se profileaza o relatie cam de acelasi gen cu cineva care, chiar de la distanta imi distruge somnul si-mi violeaza karma de care ziceam mai la deal. Sper sa nu dureze tot atat de mult.