Præsæpe

Acum mai bine de doua mii de ani, o adolescenta din Orientul Mijlociu de-abia isi mai ducea pantecul si se pregatea sa plece cu logodnicul ei, la chemarea autoritatii, sa se inregistreze la nu stiu ce birou de evidenta a populatiei. In drum aveau s-o apuce durerile facerii si sa nasca intr-o iesle din Bethleem pe cel care avea sa devina unul din cei mai buni prieteni pe care i-ati avut vreodata. Pentru unii dintre voi, mai norocosi, este chiar cel mai bun prieten. Tatal lui pamantean stia sa lucreze lemnul si avea sa-i ciopleasca lui Yeshua, cu mana lui, jucariile copilariei. Pruncii de dupa doua milenii nu mai au acest noroc si trebuie sa alerge sa si le caute prin magazine uriase pana la epuizare :) Va doresc Craciun luminos si vesel, dragoste in suflete si prieteni buni s-aveti!
Si, dupa ce terminati de cumparat, de impartit si primit cadouri, nu uitati sa-i spuneti "La Multi Ani" si lui Yeshua de ziua lui!

************
Foto: aseara la Focsani.

Furnalul Fericirii

Eram la pagina 139 si realizez ca trebuia sa citesc fiecare fraza de cel putin 3 ori. Pana cand am inteles de ce: In stanga - fata si in dreapta - fata (10 o'clock si 2 o'clock in limba pilotilor de razboi americani) o conversatie foarte interesanta se purta de catre doi oameni (35-40 de ani). Iar legendara mea putere de concentrare, afectata mai nou de unele, cum altfel, afectiuni, avea de suferit:

N. Steinhardt:
"Am din fericire drept sprijin pe nasul meu (nasul care-l asistase la botezul din temnita, n.m.) si pe cuviosul Mina. Viata de manastire (si poarta rasa de cand era flacaiandru) l-a pregatit de minune pe calugar pentru inchisoare...

Marian (citind, sprijinit intr-un cot, un ziar cu multe litere rosii si mari):
Auzi, cica Monica Columbeanu ar fi dat pizda la jumate de Bacau pana s-o stranga Irinel pe langa casa lui...

N. Steinhardt:
...si l-a invatat ceeace este esential pentru a rabda: sa stii sa taci, sa nu te mire si sa nu te necajeasca nimic, sa fii surd, sa fii hotarat a indura totul fara a cracni (fara a carti, zic monahii)...

Ciprian:
Nu numai asta, da' 'ci-ca venise la Bucuresti hotarata sa faca banu' gros cu curu' si a fost pe punctul s-o bage la produs fratii Camataru insisi!...

N. Steinhardt:
...cu o egalitate oarba si incapatanata avand drept ideal nepasarea de nu chiar nesimtirea. Iar dintre acestea cele mai mari sunt tacerea si nepasarea. Textul biblic (Iacov 3.2)...

Marian:
Da' ai vazut-o pe sora-sa, moaama, ce bucata e aia! Sigur i-a tras-o piticania si aleia!

N. Steinhardt:
-in care se afirma ca cine-si poate infrana gura isi poate infrana trupul intreg si toata fiinta - are un caracter stiintific si experimental intru nimic inferior al unuia, sa zicem Claude Bernard.

Ciprian:
De unde pizda ma-si are asta bani?! Ce-a furat asta, mah, de fute numa' gagici una si una?!

Inca un act de lectura ratat si amanat. Ma consolez cu gandul ca Jurnalul Fericirii trebuie citit oricum de cel putin doua ori...

Bucharest Souls Exchange never falls

Prin anii 80 eram convins ca diavolul locuieste in Romania, iar eu trebuia sa fac tot ce puteam sa ma indepartez de el. Diavolul era puternic, el dadea pasapoarte, case, butelii si alte bunatati doar celor care semnau pactul cu el si se folosea de cei carora le cumparase sufletele pentru a sti intotdeauna cat de inversunat erai impotriva lui in discutiile de la munca sau de aiurea. El se facea in patru fie pentru pentru a te atrage de partea lui, fie pentru a te distruge. Si-atunci, vazuta de-aici sau, mai degraba, ascultata pe unde scurte, lumea cuprinsa intre zidul Berlinului si California parea o lume unde diavolul era aproape absent si aceasta impresie de absenta a raului ma atragea mai ceva decat o femeie frumoasa. Intre timp am crescut, am cunoscut si am concluzionat ca si pe-acolo diavolul este prezent si harnic. Dar parca tot in tara mea are el cel mai mare succes si tot aici el continua sa cumpere suflete la pretul cel mai mic. Iar cei care au vandut se transforma in agenti ai diavolului daca nu cumva devin, prin posedare, diavolul insusi. Unii sunt hidosi si inspaimantatori, ucid sau isi violeaza copiii cu sange rece, altii taie padurile slutind muntii pe care Creatorul ni i-a daruit frumosi. Foarte multi se sulemenesc si-si pun cravate la gat jurandu-se ca iti vor binele pentru ca tu sa sa faci pactul cu ei in cabina de vot ori sa le cumperi produse inutile sau mancarea otravita. Cativa isi pun baticuri pe cap si se duc in biserici impartind pomeni, iar altii chiar construiesc biserici stiind ca tu esti sensibil din cale-afara cand vine vorba de cele sfinte.
Si-atunci, mai varstnic si mai informat fiind, unde sa mai fugi? S-o pornesti catre asfintit unde densitatea de diavoli si de brokeri ai lui pare ceva mai mica sau sa ramai aici incercand sa-i rezisti? Sa te pustnicesti lasand totul in urma sau sa faci compromisuri mici slujindu-l doar pe ici pe colo, atat cat sa ai bani de paine si acces la internet?

The Sick, The Old & TheStupid

„Don't let us get sick,
Don't let us get old,
Don't let us get stupid, all right...?

Cristian apasa rewind si mai asculta odata cantecul care insotea un pasaj din film. I se paru potrivit pentru starea in care se gasea, asa cum se potrivea si in „Californication”, serialul la care s-a tot uitat zilele astea.

-Sa te uiti, ii spusese Maria inmanandu-i dvd-urile, ai sa te crucesti cat de mult iti seamana Hank!

-Cine-i Hank?

-Unu’ futacios, David Duchovny...

-A, pai daca-mi seamana atat de mult poate ca sunt chiar eu! Si n-ai sa stii niciodata daca n-am fost si Mulder in "X-Files", incerca o gluma idioata. N-am timp, lasa...

-Nu te prosti, nu fizic am vrut sa zic, stii foarte bine... da’ mai bine vezi filmul, o sa-ti placa!

Si chiar i-a placut. Pana la final cand happy endingu’ hollywoodian, cu furatul miresei de la cununie si tot, a navalit peste el si a stricat tot. I s-a reconfirmat atunci faptul ca scenaristii californieni fac o treaba si buna si doua rele in acelasi timp:
Una buna pentru ca sunt meseriasi si scriu niste povesti si replici fantastice si doua rele pentru ca,
primo: sfarsiturile dulcege strica uneori 20 de ore de film si,
secondo: pentru barbatii mai slabi de inger, filmele de felul asta pot avea cam acelasi efect cu cel pe care-l au revistele pline cu creme anticelulita si femei translucide asupra tinerelor care se viseaza modele si sfarsesc in anorexii incurabile si psihoze definitive in incercarea de a arata precum fetele care defileaza imbracate cu rochii imposibile pe la paradele lu’ Lagerfeld. Vreau sa spun ca poti risca sentimente ale ratarii mari cat casa daca-ti doresti foarte tare sa fii tot atat de spiritual si spontan precum Hank, ca sa nu mai vorbim de incredibilul succes in atragerea gagicilor si inotul permanent intr-o mare de pizda, ca sa folosim o expresie din film.
"Californication" nu se lipea pe povestea lor si pentru motivul ca, nici el si nici Maria, nu mai cred acum intr-o intoarcere la ce-a fost inainte de separarea de acum jumatate de an. O noua ratare ar fi aproape garantata, iar el n-ar putea sa mai treaca odata prin asta.

*

Pe Anisoara a cautat-o atunci cand n-a mai suportat sa fie complet singur. Aceasta era intr-o relatie in curs de racire, veche de aproape cinci ani, cu un profesor din targ. O stia din liceu cand fusese indragostit furibund de ea si o pierduse tot atunci odata cu mutarea ei la o scoala bucuresteana si plecarea lui in armata. Se mai intalnisera intre timp de cateva ori doar pentru a se saluta si a schimba doua vorbe, prefacandu-se ca, de fapt, se ignora reciproc cu mare intensitate. Acum amandoi aveau in spate cate un trecut si Anisoara pare ca a pierdut mult mai multe decat el. Nu gaseste aproape nimic de impartit cu ea, n-au citit aceleasi carti, n-au vazut aceleasi filme, n-au calatorit spre locuri similare, nu voteaza acelasi partid... Cu toate astea, ceva il tine acolo, prea las si prea singur pentru a putea sa admita toate cate-l despart de ea. Se vad aproape in fiecare zi pentru cateva ore, sexul e mediocru, conversatia si mai abitir, dar Anisoara se pare ca se bucura de el asa cum este. Si nu inceteaza sa spuna cat de mult il iubeste, cum l-a asteptat si cat de dor i-a fost de el in deceniile trecute! „Doamne", se intreba Cristian, "de ce fel de relatii a avut parte, in aproape o viata intreaga, daca ea crede ca asta e amorul!” Sau poate ca naivul e el, cine stie?

*

-Va treziti la trei dimineata si nu mai puteti dormi pana la ziua?

-Nu.

-V-a scazut dramatic pofta de mancare?

-Nu. Stiti, cred ca doar ma cam urasc dar, paradoxal, as vrea ca ceilalti sa n-o faca.

Astepta acum sa-l intrebe: „va ganditi la suicid?” Intrebarea n-a venit, se vede treaba ca pana si psihologii au o limita a intrebarilor care se pot pune prin telefon.

-OK, pot sa va vad dupa amiaza la cinci.

-Bine. La ora cinci.

Intalnirea de o ora cu lady shrink a fost o spovedanie soldata cu un mare nimic si ramasa singulara. Probabil ca pacientul oricarui fel de doctor ar trebui sa creada in doctorul ala. Asa cum miracolele de la Lourdes si de prin alte parti se intampla doar celor care cred mai tare. Era clar ca lui n-o sa i se intample nici un miracol si nici vreun doctor nu-l va vindeca de depresie. Depresie care se adancea cu fiecare zi terna care trecea si cu fiecare noapte singuratica din care se trezea fara nici o tragere de inima.

*

Deschise ochii doar un pic, sperand ca mirosul de spital pe care-l simtea nu era decat urmarea vreunui vis de care nu-si mai aducea aminte. Nimic nu se misca in incaperea prea luminoasa pentru gustul lui, cu exceptia picaturii care se desprindea la intervale egale alimentand recipientul transparent legat cu un tub la fel de transparent de bratul lui drept. Infirmiera, intre doua varste, cu halatul patat, cu gambele stranse inauntrul unor ciorapi bej, opaci, dar care nu reuseau sa mascheze cu totul venele ingrosate, intra ciocanind enervant cu tocurile mozaicul tocit al pardoselii si purtand un fel de lighean ciudat cu emailul alb-gri ciobit.

-Ia te uita, a facut ochi frumosul din padurea spanzuratilor! Buna dimineata! Hai, facem pipi si ne mutam la psihiatrie ca pentru reanimare asteapta altii in triaj. Daca i-ai vedea... sunt de o suta de ori mai rau ca tine!

-M-a cautat cineva?, intreba Cristian stiind acum si unde se afla si de ce.

-Ei, te-a cautat... cin’ sa te caute?! A, duminica trecuta soferul de pe ambulanta care te-a carat incoace a intrebat daca te-ai trezit. Cred ca i-ai picat cu tronc! Ha, ha, ha... A incercat si el smecheria asta odata dar nici lui nu i-a iesit. Da’ vezi, nu mai zice la nimeni ca-si pierde slujba, bietu’ baiat!

Ca sa scape de lumina orbitoare, de mirosul fetid, de trancaneala infirmierei si de zgomotul ascutit al pasilor ei, Cristian isi salta fundul pe plosca rece si ciobita, inchise ochii si incepu sa fredoneze numai de el auzit:

„Don't let us get sick,
Don't let us get old,
Don't let us get stupid, all right...?”

Tales from the cuckoo's nest

Stabilimentul este asezat in mijlocul padurii, cu un parc imens si frumos unde foarte multe veverite sunt pe sfarsitul campaniei de adunat nuci si ghinde. Locatarii socializeaza pe bancile de pe alei fumandu-si tigarile sau doar stand de vorba. Doar halatele tipice de spital, pe care le poarta unii dintre ei, iti spun ca nu esti intr-un loc din acelea pe care unii le numesc spa sau statiune de odihna.

O. are 38 de ani si vine de undeva din Moldova. Comunica putin dar vorbeste mult. Gandurile i se transforma in cuvinte fara voia lui. Cuvinte uneori inteligibile, alteori mai putin. Asa cum altii vorbesc in somn. Cuvinte singulare sau propozitii intregi. Afirmatii sau negatii. Intrebari sau interjectii. Daca il tii ocupat vorbind cu el este in regula. Vorbeste despre boala lui fara ascunzisuri si fara falsa pudoare. Doar cu foarte multa suparare. Saptamana viitoare pleaca acasa. Nu stiu daca acolo va avea cine sa-l tina ocupat cu conversatie, chiar daca are nevasta si copil.

U., la cei 30 de ani, are in spate doua misiuni in Iraq fara zgarieturi trupesti si nici sufletesti. La intoarcerea din ce de-a doua misiune nevasta nu mai are nici un ban din cei trimisi de el acasa plus solda primita in tara si-i spune ca il paraseste. Lumea se prabuseste in jurul lui, depresia e neagra, armata nu mai are ce face cu el, il reneaga si-l concediaza. Astfel U. nu mai are cu ce-si plati creditul ipotecar pentru casa. Banca il executa, iar el s-a mutat la maica-sa. Acum e convins ca nu se va mai putea ridica vreodata si-i este foarte dor de fetita lui.

A., un pic peste 35, n-a cunoscut trup de femeie pana acum, dar se indragosteste mereu si scrie poezioare naive. Am jucat sah impreuna si, dupa o remiza onorabila pentru amandoi, mi-a citit poemul dedicat asistentei A. care e mignona, mioapa si draguta.

B, 48 de ani, ofiter de aviatie, 12 ani de casnicie perfecta, nevasta pleaca in strainatate si se intoarce indragostita de altul. Il paraseste si nu mai vrea sa stie nici macar de copil. Acum fiica-sa are 24 de ani si este insulino-dependenta de la 4 ani. Maica-sa n-a sunat-o nici macar odata dupa plecarea in America, la celalalt. Cam odata la 3-4 ani el cade in crize majore care l-au dus la pensionare prematura si-l aduc periodic la spital pentru reprize de 5-6 saptamani.

Aproape jumatate din pacienti sunt aici pentru dezalcoolizare, veniti din proprie initiativa. Au un pavilion separat si, probabil, ca pedeapsa pentru viciu, au sarcina sa se trezeasca foarte devreme si sa mature aleile complexului de frunzele care cad mereu.
C., 48 de ani, este aici pentru o astfel de cura, dar are privilegiul sa stea in pavilionul, mai linistit si mai curat, al celor cu depresii sau anxietati usoare, in consecinta nu matura nici frunze. C. este fratele mai mare si mai putin mediatizat al unui interlop celebru cu afaceri multe si evazioniste. Spune tuturor ca, 14 ani, cat a stat in puscarie, a futut doar cur. Aici este leader in salon la el si, probabil, dupa modelul din penitenciar, are un aghiotant care-l slujeste contra mancare buna, tigari si cafea. De fapt cam toata lumea, pacienti si personal, il adora si cauta sa-i castige atentia si favorurile. El e generos din cale-afara, aici ca si in cartierul bucurestean in care are casa mare. Colegii de camera nu mai au nevoie sa se mai atinga de mancarea spitalului, iar asistentele si infirmierele primesc zilnic, la intrarea in tura, cadouri varii. Doar C. insusi merge cateodata la sala de mese cand aude ca se da marmelada. Slabiciune si nostalgie mostenita tot din anii de ocna unde, probabil, marmelada era delicatesa suprema. Are nevasta pocaita si vegetariana, iar omul nostru daruieste fara zgarcenie „zecimea” cuvenita bisericii. „Da, fratele meu, daca luna asta castig doua miliarde, doua sute de milioane le dau la biserica si n-am nici o problema!” Cred ca-i convine mai mult asa decat sa marcheze 16% impozit la stat. Iar eu chiar nu sunt convins ca daca ar plati taxe statul ar folosi banii mai bine si in scopuri mai nobile. (Tocmai aud ca militienii nostri vor avea Loganuri care costa pana la 70.000 de euro!) La externare C. pleaca suparat pe aghiotant pentru ca descopera ca-i furase nu stiu ce, infirmiere si asistente ii calca pantaloni camasi si alte cele, il periaza, il complimenteaza si-l curata de scame grijulii, pentru ca, imediat dupa plecare, toata lumea, personal si colegi de salon, sa-l vorbeasca de rau si sa-si exprime satisfactia si usurarea pentru plecarea lui C. Ciudat...

Dl. V., 43 de ani si alti cativa ca el, n-au nici probleme cu alcoolul si nici vreun necaz major nu i-a aruncat in depresii sau nevroze. Ei sunt aici cateva zile pe luna, iar restul sunt plecati in invoire. Le trebuie nu stiu cate zile de internare pentru ca vor sa se pensioneze medical. Despre ei nu e mai nimic de povestit... Sau poate merita mentionat episodul ciocolatei cu bani:
Dl. V si-a cumparat o ciocolata de la chioscul aflat la intrare si, spre surprinderea lui, a gasit, intre ambalajul de hartie si cel de staniol, doua bancnote de cate 10 lei. Cum, pe ambalaj, nu era vorba de nici un concurs cu premii cash si instant, iar ambalajul nu era din cele lipite pe toate partile, dl V. si cu mine am concluzionat ca ciocolata vanduta acolo este una din cele care circula pe traseul pacient - asistenta - chiosc (care apartine unei asistente sefe) - pacient - asistenta - .........................