Cum?

Adica vrei dar n-ai curaj? Iti doresti, dar stii ca obiectul dorintei tale ti-ar complica viata iar implinirea dorintei tale egoiste ar rupe inima lumii? Stii ce cred eu? Cred ca faci pe moralul si pozezi in sfant cand, in definitiv, tu esti doar las.

Si-acu' ce faci? Iti asumi imoralitatea si faci pe curajosul? Esti viteaz, infrunti lumea si prejudecatile ei sau esti doar slab, pacatos, libidinos, cand intinzi mana, cand rupi, mirosi si gusti din marul interzis?
Iar daca l-ai atins, mirosit, muscat, ce urmeaza? Te ascunzi ramanand imoral dar salvand aparentele sau marturisesti stiind ca marturisirea ta o sa raneasca profund sau o sa redeschida rani mai vechi?
Vei fi curajos dupa ce ti-a fost frica sau vei fi las dupa ce ai infruntat conventia?
Te vei inalta dupa ce ai fost invins sau te vei prabusi dupa ce te-ai crezut victorios?

Eu zic sa te resemnezi, esti plin de slabiciuni, tentatiile te-au invins mai mereu, oamenii te-au privit chioras dar fara sa le pese, unii au suferit sincer – ei spun ca din cauza ticalosiei tale, tu pretinzi ca din cauza trufiei lor egoiste – te cauti pe dinauntru si nu gasesti mare lucru, paradisul e pierdut pentru totdeauna. Nu tu ai fost izgonit din gradina raiului ci gradina a plecat din tine cu tot cu stapanul ei si creatorul tau!
Parca-ti pare rau ca nu te-ai convertit la vreun cult oriental care sa-ti fi dat macar sansa reincarnarii si a retraversarii infernului mai cu demnitate, iar si iar... Si ce daca ai fost botezat? Perspectiva vietii de apoi, crestinesti, nu te mai satisface de multa vreme. Pentru ca tu citesti Cioran si Boccaccio si nu te-ai hotarat inca de partea cui sa fii. Ai incercat sa pacatuiesti cu veselie izbavitoare si tot ce-ai reusit a fost sa te umfle un plans mioritic si patetic. De disperare ca nu l-ai gasit pe Dumnezeu nici in paginile cartilor si nici intre coapsele femeilor.

Ok, nu-i adevarat, stiu, tu nu esti las, esti puternic, pe deasupra esti si foarte moral, deci treci pe langa ispite fluierand. Ai fost atat de mandru ca n-ai cedat niciodata. Te trezesti virtuos dar acru, iar gradina dinlauntru e tot absenta. Nici n-ai simtit cand ai pierdut-o, cand s-a uscat.
A fost bine? Dac-ar fi sa te intorci ai fi tot atat de puternic si fricos, tot atat de moral si las?

Domnule draga... si intr-un caz si in celalalt tot imbecil esti. De fapt nu exista un caz si celalalt, doar tu ai avut mereu nesabuinta sa crezi ca poti alege, ca poti hotara cum sa fii. Te-ai luat prea in serios, ti-ai dat mult mai multa importanta decat ai avut vreodata. Ai avut pretentia ca nimeni n-are dreptul sa incerce sa te schimbe dar, in prostia ta, ai crezut ca te poti modela tu insuti! Si, ocupat cu modelatul, ai uitat sa traiesti asa cum ar fi vrut stapanul gradinii, cel care a dat bir cu fugitii, dezamagit. Acum nu-ti ramane decat sa-ti scrii un epitaf. Sau sa-ti faci un blog... Dar macar incearca sa scrii cu sinceritate.
Ia sa vedem, ce cuvinte ai alege?!

Distrugatorii de karma

Cei mai multi oameni cu care te intersectezi zilnic nu ajung sa aiba mare importanta in viata ta. Unii sunt frumosi, altii sunt zgomotosi, unii se imbraca frumos altii miros urat. Pot sa te bucure sau pot sa te deranjeze, pot sa te faca sa razi sau sa injuri, dar pentru perioade scurte si fara impact profund. Ca o zgarietura superficiala sau ca un parfum care-ti gadila fugar simturile.
Din momentul in care incepi sa comunici cu unii dintre ei treaba se schimba. Cu unii comunici pentru ca iti face placere si aceia iti raman dragi pentru multa vreme, iar cand dispar din preajma ta le duci dorul. Cu altii comunici pentru ca trebuie, pentru ca e in fisa postului. Se intampla uneori ca si dintre acestia ajungi sa indragesti pe cate unul. Tot dintre ei se aleg si cei carora ajungi sa le percepi vibratiile si energiile negative. Oamenii cu care comunici sunt cei care schimba ceva in tine. In bine sau in rau. Ei adauga bine sau rau la karma cu care vii in relatia cu ei. Ultima oara cand am ramas un timp mai lung in preajma unui om care-mi facea rau prin simpla prezenta si care-mi bantuia gandurile in cel mai negativ mod si cand era absent, a trebuit sa suport vreo doi ani. Prea mult. Acum se profileaza o relatie cam de acelasi gen cu cineva care, chiar de la distanta imi distruge somnul si-mi violeaza karma de care ziceam mai la deal. Sper sa nu dureze tot atat de mult.

Srbija

Cand am plecat spre America, (fara sa ajung vreodata acolo), proiectul meu de calatorie trecea prin Iugoslavia. Era prima mea calatorie dincolo de hotarele Romaniei, iar Iugoslavia era singurul culoar terestru catre viza americana. Aveam 25 de ani si o mare dorinta de a scapa de tara mea blestemata. Mai blestemata atunci decat acum. Ce-am gasit dincolo de Dunare, la Belgrad, la Sarajevo sau la Dubrovnik mi-a placut foarte tare. Incepand cu chioscurile de ziare unde gaseai reviste cu coperti multicolore si tigari americane, trecand peste vitrinele magazinelor si casele frumoase care se construiau, si pana la pamantul necolectivizat si lucrat cu tractoare proprietatea taranilor-fermieri si nu ale vreunui colhoz. Totul era foarte diferit de cenusiul de acasa. Tito murise de exact 10 ani si, cat traise, lasase oamenilor cel putin libertate de miscare, de a munci in Germania sau Suedia si de a se intoarce cu niscai bani din care sa-si cumpere acele tractoare si sa construiasca frumos. Oamenii erau mai senini si mai optimisti decat acasa la mine. Eu insami eram, dintr-o data, mai senin. Cred ca cele 14 zile cat a durat sejurul am baut doar Coca Cola si ceva bere Tuborg. Aceste lucruri, atat de banale acum, ca si faptul ca vedeai jeans in vitrine, erau pentru noi chestii literalmente din alta lume. In tara pe care o lasasem in urma puteai sa vezi aceste „delicii” in asa-numitele „shopuri” ascunse prin holurile hotelurilor si de unde puteau cumpara doar cei care detineau legal valuta forte. Adica strainii si cativa romani care muncisera pe santierele din Libia sau Iraq.

Am mers din nou, cam pe acelasi traseu, dupa ce Iugoslavia se rupsese in cele cinci bucati (in prezent sase), la cateva saptamani dupa ce avioanele NATO facusera ceva treaba pe-acolo. Am vazut cladiri inalte din Belgrad partial daramate si arse, poduri rupte si contorsionate de bombele pacificatoare, case noi din Bosnia slutite de gloante, arse si abandonate, podul stravechi de la Mostar distrus, panouri cu fotografii de oameni ucisi la Dubrovnik si mai multi militari decat civili pe strazile si in cafenelele din Sarajevo. Multe uniforme americane dar si italiene sau ale altor natii. Sarbii, care in urma cu 15 ani erau senini si optimisti, erau acum posomorati, suspiciosi (patrule inarmate ma cautau de arme in portbagaj la fiecare 20 de kilometri), vindeau benzina pe marginea drumului in bidoane de plastic si ma certau cu blandete pentru ca i-am ajutat, chiar si indirect, pe americani sa-i bata.

Astazi, privind de la distanta, vad o Serbie rupta din nou intre alternative sfasietoare si incertitudini. Vointa albanezilor si a vestului de a vedea Kosovo rupt si, probabil, alipit Albaniei se contrapune sentimentului sarbilor de pierdere ireparabila. Kosovo contine, pe langa putinii sarbi ramasi, vechi manastiri sarbesti cu calugarii pravoslavnici aferenti, contine Kosovo Polije cu batalia de unde sarbii isi revendica identitatea si dainuirea istorica chiar daca au fost batuti de turci. Pe de alta parte, exista, desigur, o mare parte din populatie care ar fi dispusa sa renunte la Kosovo de dragul europenizarii Serbiei si a avantajelor decurgand de acolo. Cred ca alegerile prezidentiale care opun in turul al doilea un nationalist pro rus unui moderat vor hotara in mare parte ce se va intampla in Serbia si in Balcani in viitor. Europa constientizeaza cumva asta dar reactioneaza stangaci si tarziu incercand sa cumpere voturi pentru Tadici cu desfiintarea vizelor si alte dulcegarii. De ce nu s-au gandit mai devreme? De ce n-au miscat un deget macar inainte de turul intai? De idioti! Pentru ca Uniunea nu are o politica externa coerenta si nu va avea una multa vreme de aici incolo. Uniunea a populat Bruxellesul, Strassbourgul si alte locuri frumoase cu foarte multi functionari pe care ii plateste cu bani multi si care invart hartii, scormonesc indelung dupa paragrafe in stufarisul legislativ european sufocant, discuta principii si socializeaza pe la sindrofii. Cand vine vremea deciziilor importante (tratate constitutionale sau butoaie cu pulbere balcanice), este impotenta si se pierde in detalii. M-as bucura foarte tare daca vointa majoritara din Uniune in favoarea independentei Kosovo s-ar dovedi una inteleapta si ar duce la liniste mai multa in Balcanii de vest. Dar ma tem ca, daca aceasta decizie nu va fi insotita de o politica accelerata de integrare a Serbiei (odata cu Croatia), nationalismul sarb, care nu este mort, impreuna cu ceva sprijin rusesc, poate inca sa provoace multa tulburare si suferinta in regiune. Iar pe alde Karadjici si Mladici vor putea sa-i incatuseze si sa-i pedepseasca mai usor dupa o eventuala aderare a Serbiei. Altfel cei doi si cei care-i divinizeaza, de-abia asteapta sa iasa din adaposturi si sa faca ce stiu ei cel mai bine. Ruperea Republicii Srpska din Bosnia ar fi raul cel mai mic si doar un posibil inceput pentru alte grozavii. Iar jocurile le-ar face tot americanii si rusii (cu alt raport de putere decat acum 9 ani) peste capul unei Europe infantile, anemice si dezbinate si peste suferinta unor oameni, mai mult, mai putin sau deloc vinovati de nationalisme si ignorante istorice.

Luand-o foarte personal, ma intreb daca, la vara, cand multe din necunoscutele de acum se vor fi clarificat poate, in bine sau in rau, voi putea sa ma tin de planul meu de calarie catre sud-vest, a carui prim segment este prin Serbia catre coasta Adriaticii intre Kotor si Split, de unde un ferry ma trece garla spre Ancona. Si n-as vrea sa schimb asta, fie si doar pentru a vedea din nou fetzele sarbilor. De parca as putea sa citesc viitorul pe acele fetze...

Spider Bill

Am invatat cateva lucruri la varste care ar putea fi considerate tarzii pentru a le deprinde bine si a-mi fi folositoare. Am inceput sa descifrez engleza dupa 25 de ani si n-am prea avut ocazia s-o exersez in conversatii scrise sau vorbite pana pe la 37 – 38. Permis de conducere de-abia la 33, iar cu computerele si sistemele lor de operare m-am intalnit tot tarziu si n-am depasit niciodata stadiul de utilizator. Nu ma plang, ba chiar, la sugestia unui prieten de-al meu, am invatat sa cred ca am fost chiar un pic norocos, daca ma gandesc la oameni din generatia mea cu care am mers la aceeasi scoala si pentru care calculatorul nu este mai mult decat o masinarie dusmanoasa care rapeste munca oamenilor harnici lasandu-i fara slujbe, iar limbile straine sunt un moft total nefolositor.
Astea toate si multe altele au venit natural si la varste mici pentru copiii mei si-ai vostri. Probabil ca lor li se adreseaza Bill Gates in articolul scris pentru ultimul Business Magazin. Cu cinismul paianjenului care tese panza groasa in jurul victimei, imi spune Bill cum, in maxim 10 ani, voi fi inconjurat de un fel de retea foarte densa de hardware, software si multimedia „in birou si acasa, in masina, in magazine, restaurante si spatii publice. Vom avea acces la capacitatea de calcul a unei game variate de dispozitive, profitand adeseori de prezenta ecranelor si suprafetelor de proiectie din apropierea noastra. Intre timp, proliferarea centrelor foarte mari de date si omniprezenta in crestere a retelelor de acces la Internet in banda larga vor crea o tesatura continua de informatii si capacitati de calcul ce se intinde intre viata noastra de la birou si de acasa, de oriunde, din orice loc ne vom afla.” Lucruri stiute dar care, venind de la un om care stie, imi suna sufocant si foarte, foarte stresant! Sau poate am eu o zi mai proasta...

Si mai departe: “...incepem sa vedem aparand interfete care incorporeaza vorbire, scris de mana, vedere, atingere si gesturi” Scris, vedere, gesturi, ok, asta facem deja cu mesajele noastre zilnice, webcamuri si emoticonuri . Dar daca Bill vorbeste de ele la viitor inseamna ca astea toate sunt doar un inceput rudimentar si nici nu stim ce ne-asteapta! Cum va fi cu atingerea... asta poate fi ceva de vazut!
Spre sfarsit Bill aluneca spre banal: “Aceste noi cai de transfer a informatiei vor avea un impact revolutionar, nu numai asupra modului in care interactionam cu tehnologia, ci si asupra modului in care interactionam unii cu altii”. Nimic nou aici... De fapt textul in intregime nu ne spune cine stie ce noutati. De-aia zic ca felul in care l-am perceput eu si imaginea de pradator a domnului Gates se poate datora doar unei zile mai proaste pe care tocmai o am.

La sfarsitul lecturii, lasand gluma la o parte, m-am intrebat daca atmosfera de peste 10 ani, intesata de toate prezicerile lui Bill devenite realitate, o sa-mi placa. Si daca voi mai fi eu in stare sa ma adaptez. Pentru ca, nemilos dar grijuliu, Bill ma avertizeaza ca schimbarile urmatorilor 10 ani vor fi incomparabil mai mari decat ale ultimilor 30! Iar daca ma uit in urma si vad cum a evoluat curba schimbarilor in domeniu, n-am nici un motiv sa nu-l cred. Or, teoretic, capacitatea mea de adaptare scade odata cu varsta. Pentru prima oara imi pun aceste intrebari in acest fel. Si asta poate fi un semn de inceput de neadaptare si de „prea tarziu”. Dar daca nici copiilor mei n-o sa le placa?! Nu ma intreb ce-or sa scrie ei in blogurile lor cand vor fi de varsta mea, pentru ca bloguitul nostru patetic va fi preistorie, iar, daca bunul obicei al zambetului se va fi pastrat pana atunci, vor zambi un pic cand vor gasi, uitate pe vreun server, texte de felul astuia.

Lumina de gaz

Lampa cu gaz, „de opt focuri”, trebuia aprinsa inainte de lasarea deplina a intunericului. Si nu era o treaba simpla cum ar fi apasarea intrerupatorului de la voi din dormitor. Era de vazut daca nivelul gazului din lampa era suficient, aveai de sters sticla de lampa cu hartie de ziar invartita inauntru-i cu varful unui fus, incet si cu mare grija sa n-o spargi, sa ridici un fel de capison de tabla si tai cu foarfeca un pic din terminatia fitilului arsa in seara precedenta. Dea-bia atunci o aprindeai si puneai, pe rand, la loc, capisonul si sticla de lampa. Reglai inaltimea fitilului si, implicit intensitatea luminii, cu ajutorul unei rotite cu zimti asezate intotdeauna in dreapta si, in sfarsit, urcai lampa in cuiul sau din perete.

Ritmul acestui ritual, ca si al vietii de atunci, era natural si nu trebuia sa stai cu ochii pe ceas. Lumina si intunericul, verile si iernile, aratul si cositul, iesitul urzicilor si taiatul porcului erau de-ajuns ca repere. Nu existau termene, ore fixe de intalniri, dead-lines sau alte cele. Nu trebuia sa te grabesti nicaieri. Timpul se scurgea incet, cu pas omenesc. Reperele zilei erau putine si fixate de mesele familiei, de hranirea animalelor si de pozitia soarelui pe cer. Daca te lasai transportat de reverii, lecturi sau de o siesta mai lunga, ograda avea grija sa zbiere, sa mugeasca, sa cotcodaceasca ca un reminder avant la lettre si sa-ti aduca aminte ca soarele este „la un harag de deal”. Deci ai face bine sa te misti un pic. Inainte de aprinsul lampii de opt focuri. Ori de cinci sau doispe, functie de ce consum iti permiteai...