joi, 25 octombrie 2007

I'd better put on the red light

Fetele din Red Lights District de la Amsterdam, pe care le-am vazut zilele trecute, sunt imagini ale noastre. Cand treceti prin cartier si priviti catre vitrinele alea ganditi-va ca sunt oglinzi. Un pic deformante. Aici una care va infrumuseteaza, dincolo una care va face mai slabi, acolo o alta care va imbatraneste, va ingroasa burta si o revarsa peste chiloti si unele care chiar va schimba culoarea pielii. Zambetul lor care incearca sa ispiteasca si leganarea usoara de solduri este zambetul tau catre clientul sau seful pe care, in gand, il detesti dar caruia incerci sa-i vinzi ceva, pe bani, prin toate mijloacele invatate la cursul scurt. Zambet permanent, o gluma de care te-ai plictisit si tu, body language, persuasiune maxima. Spatiul stramt al tractirului, scaunul inalt din musama tocita si, pe alocuri, rupta, masuta pe care vesnic vezi un pachet de tigari, o bricheta si o scrumiera, patul ingust cu invelitoarea vanata antijeg peste care uneori se intinde un prosop aproape alb, chiuveta mica, sunt toate recuzita minima fara de care nu se poate. Pai ce, tu poti fara birou, fara telefon, fara calculator, fara scaun ergonomic? Iar in prim plan se afla, mereu, omul. Cel mai pretios capital. Fete gratioase cu masuri ideale, cu abdomene plate si stacco di coscia exact cat trebuie = CEOs si comunicatori de elita cu sacouri Armani, spate drept, zambet cuceritor si charisma cat cuprinde, fete cu fizic comun, inca tinere dar nespectaculoase = sales men de duzina dar care inca vand within the target, babe de-a dreptul hidoase dar care au inca clientii lor vechi, maniaci sau pensionari care, financiar, nu-si mai permit de mult altceva = salariati ofiliti pe care nu-i mai observa nimeni prin firma pana cand se pune problema unor reduceri de costuri si, implicit, de personal. Toti, in limita puterilor si talentului, fac frumos catre client, sef sau pimp, se vand zilnic pentru ca, in schimbul argintilor primiti sa primeasca de la altii ca ei o gramada de inutilitati, iluzii, desertaciuni. Fiecare are pretul sau, proportional cu gradul de dezirabilitate/performanta.

Pare ca nimeni nu mai vrea sa se limiteze la painea cea spre fiinta si in rest sa-si mai caute si de suflet. Toata lumea vrea masini mult prea mari si puternice pentru nevoile reale, case foarte largi in care se simt tot mai straini, haine, multe haine, botezate cu nume italienesti sau anglo-saxone, inregimentare corporatista ca surogat de sentiment al apartenentei la comunitate. Iar daca, la un moment dat, te simti in pericol sa pierzi toate astea, spaima este imensa, coplesitoare! E chiar asa de greu si de neconceput sa incetezi sa te mai vinzi? Sa arunci masca si stresul purtarii ei zilnice? S-o iei mai usor? Sa devii mai senin, mai profund? Sa citesti? Sa faci un pelerinaj? Sa nu mai ai ambitia asta idioata de a controla totul in viata ta si, eventual, a altora? Aaa, n-aveti raspunsuri? As incerca eu unul: Well, e chiar asa de greu. Pentru ca am fost atat de usor de cumparat si ne-am lasat dusi de val, ghemul asta nenorocit s-a strans si incalcit in asa hal ca nici paine nu poti sa-ti mai cumperi daca incerci sa te detasezi. Iar cei destul de curajosi care, chiar asa fiind, nu se lasa prinsi sau evadeaza la timp, se cheama ciudati, nebuni, excentrici, sau boschetari. Noi si fetele alea suntem doar normali. Avem slujbe, carduri si underware Victoria’s Secret.

9 comentarii:

Aida B spunea...

ei, acum vorbesti pre limba mea.
de cind asteptam!
sa-ti dau linkuri spre site-uri anarhiste si alte alea? putem sa constituim o celula si la noi.
(totusi nu pot sa ma abtin sa nu-ti spun ca ai dat suspect de multe detalii despre cum opereaza fetele din cartierul rosu:))

Gabriela Obodariu spunea...

Si eu tot cu ganduri de-astea ma framant, cam de multisor ar zice unii. Nu m-as considera chiar captiva societatii de consum, ca n-am avut niciodata ambitii materiale, dar purtand masca aia de care ziceai, ma vad. O mai scot din cand in cand, dar ma uit atent sa nu fie nimeni prin preajma.:)
PS Aida are dreptate, suspect de realista descriere. :)

Nicu spunea...

You, dirty minds, :))
Detaliile sunt vizibile de afara! Dar poate o sa vina si vremea cand va trebui sa intru si sa platesc... Never say never! :)

Aida B spunea...

sigur ca tie n-o sa ti se intimple asta niciodata:)
stai linistit!!!

Gabriela Obodariu spunea...

Vai, Aida, dar de ce nu lasi omul sa spere? :)

Aida B spunea...

eu am vrut sa fac un compliment si uite ce-a iesit!!!
ma gindeam ca nu o aiba niciodata nevoie sa plateasca niste *****.
si uite cum vorbim despre stapinul blogului la persoana a treia, chiar la el in casa:))

Nicu spunea...

De fapt toate fetele alea, dar absolut toate, m-au invitat sa le trec pragul. GRATIS!!! Din dragoste, ziceau ele... Dar nu se facea sa abuzez, nu? Si aveam si un avion de prins...
Cand am parasit cartierul s-au tras toate perdelutele, luminile rosii s-au stins si s-au afisat cartonase cu inscriptia "closed for heartbreak fixing". Se povesteste ca n-au redeschis pana in ziua de azi... Doar bisericile, care abunda si ele in RLD, n-au mai facut fata afluxului de enoriase neconsolate. :)

Aida B spunea...

si-am incalecat pe o sa,
si v-am spus povestea asa...

Gabriela Obodariu spunea...

Hai, nu fi rea. Ca eu il cred. :)