Vorbesc unii prieteni in paginile lor despre dependenta, mai mare sau mai mica, de “viciul” comunicarii prin blog. Unii au facut si niste teste on-line si majoritatea sunt undeva la 70% grad de dependenta. Eu n-am facut acele teste dar incerc sa-mi analizez singur "boala".
Bloggingul este comunicare. Surogat? Poate. Nevoia si dependenta de blogging sunt nevoie si dependenta de contact cu altii.
Pe la 1980 – 81 eram in armata si una din putinele placeri, pe langa tigarile Carpati, rarele pipairi cu fetele de la liceul vecin (urmate de episoade de inevitabila si tinereasca autoeliberare) si conversatia a unul sau doi camarazi destepti, era lectura si, intr-o oarecare masura, scrisul de scrisori. Din alea pe hartie, puse in plicuri… Cele mai tari erau nu de la vreo iubita ci de la un fost coleg de scoala, Dorin, soldat cu functie la centrala telefonica a unei unitati de pompieri de pe langa Craiova. Pe cat de dragi mi-erau scrisorile lui pe-atat de rau imi pare ca nu le-am pastrat. I-ar fi placut si lui acum, sunt sigur. Si poate mi-ar fi dat voie sa le scanez si expun aici…
A urmat perioada de dupa, cand, pana pe la mijlocul anilor 90, am trait si muncit in medii unde comunicarea face to face si skin to skin cu lume multa si variata era, cumva, indestulatoare, iar scrierea pe hartie s-a redus la cereri de angajare sau de demisie.
Primul PC vazut de-aproape si aparut in viata mea pe la 36 de ani n-a insemnat cine stie ce comunicare pentru ca pana la internet aveau sa mai treaca vreun an si vreo doua-trei locuri de munca. Dar nici atunci comunicarea personala n-a cunoscut vreun boom spectaculos. Mult e-mail de munca si rare mesaje private a fost cam tot.
Parca prin iulie anul asta, dupa o perioada de citit jurnalele altora, am pornit “A Smaller Bang” care, dupa cum spune si numele, e o chestie “mai mica”, fara pretentii de anvergura si fara alta importanta decat, eventual, pentru mine insami.
Recapituland, eram mai dependent de cititul scrisorilor de la Dorin decat de stradania mea sterila de a-i scrie incercand in zadar sa fiu la fel de spiritual, de ascultatul discursului artistico-filosofic al bibanului Danut Iacob decat de replicile mele semidocte, iar acum sunt mult mai dependent de cititul blogurilor altora decat de scrierea propriei nestiinte. Sunt dependent de frumusetea concentrata, linistita ca un haiku ardeleano-banatean a textelor Ancutei, de aceea mai detaliata si mult mai bucuresteana a Teodorei, de sinceritatea si contradictiile Roxanei, de jurnalul de pelerin al lui Ben, de poezia un pic trista pe care mi-o transmite Cristian si de multe altele. Mi-ar place ca toti sa fie prietenii mei, mi-ar place ca eu sa fiu toti la un loc, mi-ar place sa beau un ceai cu Anca, s-o intreb despre suflete calatoare si s-o rog sa scrie mai des, sa pufai o narghilea cu Roxana, sa-i spun ca “fericire tremuranda” e cea mai buna alaturare de cuvinte pe care am citit-o anul asta dar si ca ultimul ei post m-a revoltat un pic, sa fiu pelerin cu Ben si cu mama lui si sa-i ascult vorbind cu accentul ala colonial, sa beau o vodca cu Cristian si el sa-mi prezinte niste prieteni de-ai lui, sa alerg o zi cu Teodora (de parc-as putea sa tin pasul!) si sa-i spun sa se opreasca un minut sau 48 de ore in care sa-mi zica despre ea, cea adevarata.
Bloggingul este comunicare. Surogat? Poate. Nevoia si dependenta de blogging sunt nevoie si dependenta de contact cu altii.
Pe la 1980 – 81 eram in armata si una din putinele placeri, pe langa tigarile Carpati, rarele pipairi cu fetele de la liceul vecin (urmate de episoade de inevitabila si tinereasca autoeliberare) si conversatia a unul sau doi camarazi destepti, era lectura si, intr-o oarecare masura, scrisul de scrisori. Din alea pe hartie, puse in plicuri… Cele mai tari erau nu de la vreo iubita ci de la un fost coleg de scoala, Dorin, soldat cu functie la centrala telefonica a unei unitati de pompieri de pe langa Craiova. Pe cat de dragi mi-erau scrisorile lui pe-atat de rau imi pare ca nu le-am pastrat. I-ar fi placut si lui acum, sunt sigur. Si poate mi-ar fi dat voie sa le scanez si expun aici…
A urmat perioada de dupa, cand, pana pe la mijlocul anilor 90, am trait si muncit in medii unde comunicarea face to face si skin to skin cu lume multa si variata era, cumva, indestulatoare, iar scrierea pe hartie s-a redus la cereri de angajare sau de demisie.
Primul PC vazut de-aproape si aparut in viata mea pe la 36 de ani n-a insemnat cine stie ce comunicare pentru ca pana la internet aveau sa mai treaca vreun an si vreo doua-trei locuri de munca. Dar nici atunci comunicarea personala n-a cunoscut vreun boom spectaculos. Mult e-mail de munca si rare mesaje private a fost cam tot.
Parca prin iulie anul asta, dupa o perioada de citit jurnalele altora, am pornit “A Smaller Bang” care, dupa cum spune si numele, e o chestie “mai mica”, fara pretentii de anvergura si fara alta importanta decat, eventual, pentru mine insami.
Recapituland, eram mai dependent de cititul scrisorilor de la Dorin decat de stradania mea sterila de a-i scrie incercand in zadar sa fiu la fel de spiritual, de ascultatul discursului artistico-filosofic al bibanului Danut Iacob decat de replicile mele semidocte, iar acum sunt mult mai dependent de cititul blogurilor altora decat de scrierea propriei nestiinte. Sunt dependent de frumusetea concentrata, linistita ca un haiku ardeleano-banatean a textelor Ancutei, de aceea mai detaliata si mult mai bucuresteana a Teodorei, de sinceritatea si contradictiile Roxanei, de jurnalul de pelerin al lui Ben, de poezia un pic trista pe care mi-o transmite Cristian si de multe altele. Mi-ar place ca toti sa fie prietenii mei, mi-ar place ca eu sa fiu toti la un loc, mi-ar place sa beau un ceai cu Anca, s-o intreb despre suflete calatoare si s-o rog sa scrie mai des, sa pufai o narghilea cu Roxana, sa-i spun ca “fericire tremuranda” e cea mai buna alaturare de cuvinte pe care am citit-o anul asta dar si ca ultimul ei post m-a revoltat un pic, sa fiu pelerin cu Ben si cu mama lui si sa-i ascult vorbind cu accentul ala colonial, sa beau o vodca cu Cristian si el sa-mi prezinte niste prieteni de-ai lui, sa alerg o zi cu Teodora (de parc-as putea sa tin pasul!) si sa-i spun sa se opreasca un minut sau 48 de ore in care sa-mi zica despre ea, cea adevarata.
Bloggingul ca si amorul, ca si viata, e o chestie de "give and take". De productie si consum. Coform analizei de mai sus se pare ca sunt, intai de toate, un consumator. Mai putin un dealer. Oricum dependent.
11 comentarii:
io am de zis doar atat. Orice consumator turns into a dealer.
Si intrebarea?
Cand iesim si noi la o bere?
nu beau vodca ca sunt adventist. :-)) dar stiu eu ca in urma cu un an si ceva, mergand la un meci care se juca pe stadionul milcovul din focsani, am furat din mersul masinii o sticla de vin din fata unei curti, dintr-un sat pe drumul vinului. vinul ala a fost bun, am baut putin si am scris o cronica plina de greseli gramaticale si de platitudini: "in mitanul secund balanta a inclinat in favoarea gazdelor".... un dezastru. in focsani plouase atunci iar la meci a asistat si adrian ilie. am ramas cu imaginea unor copii care s-au apropiat de el si nu le venea sa cread ca sunt la doi pasi de adrian ilie. intrarea a fost libera.
Eddie, adevar ai grait! bere? oricand esti pe la focsani. Si umbla la setarile alea si fa-ti profilul public. Astfel accesul la tine va fi mai usor.
Cristi, vinurile ale de la drum sunt de obicei false. Pentru necunoscatori de la Bucuresti care cred ca daca-i Vrancea vinul tre' sa fie, musai, vin. Daca ai scapat numai cu "temporary insanity" si diminuarea (tot temporara) a calitatii scriiturii ai fost norocos! Sau poate ca pagubasul o fi fost si el un bun crestin...(?) :-))
Gând la gând (ca în atâtea alte ocazii) : în ultimele zile, subiectul de discuţie cu prietenii mei a fost, full rotation, rostul scriiturii (mele) pe blog. "Termină cu prostiile, cum să nu mai scrii? Ia o pauză, eventual, şi ne citim săptămâna viitoare. Să mai aflăm şi noi, ăştia care suntem departe, ce mai faci." Răspunsul meu a fost că dacă blogul meu foloseşte doar la asta, aş putea la fel de bine să le trimit direct lor, targetat, printr-un mail comun, textul pe care în mod obişnuit l-aş posta pe blog. Right? Right. Dacă ar fi un blog branşat, de informare, pe publicitate, industria sârmei, tehnici de croşetat etc., da, ar fi altceva, ar avea sens să îmi fac publice aiurelile. Or nu e cazul. Ai perfectă dreptate, însă: îmi e drag să citesc pe cei (puţini, de altfel) pe care îi citesc pe blog (analizabilă formulare, asta cu "a citi pe cineva pe blog") şi toţi sunt "nebranşaţi", non-informativi. Mulţumesc frumos pentru vorbele bune, oricum. Vă ţinem la curent dacă mai habemus blogum sau nu : )
Nicu, sunt in focsani week-end-ul asta. Poate ne auzim la telefon.
Si sunt Public acum la profile.
Vreau sa fac un studiu despre chestia asta dar este inca work in process asa ca voi scrie in curand despre acest subiect.
Mă ţin de cuvânt şi anunţ că nu mai habemus blogum :).
Anca, asta da veste proasta! :( Asta inseamna ca nu prea mai meritam. Si, gandindu-ma la unele ultime evenimente, poate fi chiar asa. Poate totusi te razgandesti.
Saru' mana.
Nicu, nu are a face cu meritatul :) Pur şi simplu, aşa cu unii se lasă de fumat, aşa am închis şi eu taraba. Dar o să vin pe aici cu plăcere.
Si uite asa incepe sa-mi apara numele pe bloguri... :)
dottoressa: nu da vina pe mine, you were notorious already! :)
aww.. musai mergem la narghilea, sa-mi zici ce oameni buni sunt tiganii :P
Trimiteți un comentariu