miercuri, 26 decembrie 2007

Si chiamavano Madonne

Am citit azi doua posturi a doua doamne din blogrollu' propriu si, nu stiu daca cu vreo legatura directa, mi-am amintit de o scena din spectacolul lui Roberto Benigni de la Rai Uno de acum cateva saptamani. A vorbit mult Roberto atunci. A recitat din Dante, a divagat despre politica, despre valorile italiene, despre dragoste si despre femei. Doamnele care cred ca statutul social pe care il au acum li se datoreaza exclusiv lor si revolutiei sexuale din anii 60 si care, in secret, inca suspina dupa amoruri medievale cu cavaleri in armuri stralucitoare, ar face bine sa asculte la ce spune Benigni. Despre nobletea si frumusetea femeilor in feminitatea lor absoluta. Le ridica, astfel, pe un piedestal pe care nici o revolutie sexuala sau lupta surda pentru "emancipare" nu le-a urcat si nu le va urca vreodata. Cine are organ de auzit va asculta despre demnitate si nu despre trufie, despre dragoste si nu despre posesivitate, despre Dumnezeu care este dragoste si nu vreun vataf incruntat si inclinat spre pedepsirea pacatosilor. Multumiti deci, dragele mele, lui Dumnezeu si Fecioarei, lui Dante, Francescai si Papei Gregorio al VIII lea. Si multumiti-i marelui Benigni pentru declaratia de dragoste pe care v-o face si pe care multi altii v-ar face-o daca s-ar pricepe... Poate ca, dupa acest exercitiu de gratitudine, va va fi mai usor sa ramaneti femei.
Daca apetitul de Benigni vi s-a exacerbat dupa discursul de mai sus, gasiti pe Youtube mai multe fragmente ale spectacolului. Toate delicioase.

10 comentarii:

mesajinsticla spunea...

Mda. Poate ca intr-adevar, daca toate femeile ar fi Madonne, lumea asta ar fi una mai buna. Dar ingrozitor de plictisitoare (dupa parerea mea).
Si nu cred deloc in teoria cu nefericirea femeilor care vine din emancipare. Mai ales cand mi-o zice un barbat. Ce-ar fi sa lasam femeile sa se pronunte in probleme care le privesc? Pentru ca daca le-ar fi fost mai rau, n-ar fi luptat atata pentru ea, nu?

Nicu Panaitescu spunea...

Chestiile care le privesc pe femei ne privesc si pe noi. Daca ne pasa. Iar daca nu ne pasa spuneti ca suntem insensibili. Dar e poate prea subtila diferenta dintre demnitate si trufie, dintre feminitate si feminism. Cu toate astea ea, diferenta, exista. Iar dac n-o pricepeti, macar nu va mai plangeti nefericirile avand, in acelasi timp, aerul ca de fapt ati castigat vreun razboi.

mesajinsticla spunea...

Sper ca am inteles diferenta aia de care vorbeai, chiar daca e asa de subtila precum zici. Ma rog, cat poate sa priceapa mintea mea de femeie...
Si da, am castigat un razboi, dar nu impotriva barbatilor. Ci impotriva unor mentalitati care vedeau in femeie doar mama si sotia iubitoare, incapabila sa priceapa ceva si de-aia fara statut de cetatean. Nu mai vorbesc de dreptul de avea pozitii in societate care sa presupuna verbul a conduce. Mai ales daca cei de condus sunt chiar niste barbati!

mesajinsticla spunea...

Am impresia totusi ca nu vorbim de acelasi lucru. Crezi ca dreptul de a vota, de a avea o slujba si de a beneficia de un tratament egal cu barbatii, a adus nefericire femeilor? Sau te referi la o altfel de emancipare?

Aida B spunea...

ma rog sa NU fiu eu una dintre acele doamne (desi am o presimtire)! nu pot sa comentez ca nu am ascultat inca speechu' in cestiune.
am observat schimbarea la fata a blogului, inca nu stiu daca-mi place:)

Nicu Panaitescu spunea...

Nu esti tu Aida. Relax but watch your back :)
Despre fatza asta noua si cam palida, te rog sa te grabesti cu sugestiile si sa ma scoti din faza asta de provizorat!

Aida B spunea...

hai ca mi s-a deschis cheful de vorba, desi o sa-mi dau cu parerea cam in necunostinta de cauza (dial up-ul nu ma lasa sa incarc filmuletul cu Benigni).
mie barbate-miu imi spune (scuze ca tot pomenesc de el, desi nu-l cunoateti) ca barbati de genu' asta (adica Benigni, de') nu exista decit in filme si, iata, la televizor. poate ca nici nu trebuie sa vad filmuletul ca sa-mi dau seama despre ce e vorba. am vazut doua filme de-ale lui, La Vita e Bella (pe care il cunoaste toata lumea) si inca unul, al carui titlu imi scapa, dar in care el se ducea in Irak (sau o tara din asta sub asediu) si-si salveaza sotia aflata in coma (sotie care-l cam parasise pentru ca el, golanu', umbla cu alta). sub masca lui de copil mare, el E cavalerul cu armura stralucitoare etc. m-am uitat la film, recunosc, pentru ca joaca si Jean Reno (dupa care ma prapadesc, ce sa-i faci, cu gindul tot la armuri:)).
booon. domnul regizor are un pattern pe care-l regasesc in ambele filme: amor conjugal, nevasta=principessa, eventual copii carora le spune povesti, el e barbatul aiurit, nedeprins total de copilarie, care-si idolatrizeaza nevasta etc. ei i se ascut instinctele materne la intilnirea cu el.
ideea e ca nu toate femeile sint asa. nu toti barbatii sint asa.
viata nu e asa intotdeauna.
de asta femeile viseaza la cavaleri cu armuri stralucitoare. de asta barbatii viseaza la printese diafane, vesnic indragostite si sexoase. poate pentru ca sintem vesnic nemultumiti de ceea ce avem. nemultumirea asta are si o latura buna, in sensul ca vrem sa evaluam ca persoana, dar si ca pereche - daca se intimpla sa fie aia buna.
ai dreptate cind sugerezi ca statutul social pe care il am acum (ca sint si eu femeie) nu mi se datoreaza exclusiv mie si revolutiei sexuale din anii 60. adica li s-ar datora si barbatilor, nu?? corect! la fel de corect e ca si statutul (de kk) dinaintea faimoasei revolutii li se datora tot lor!
acum sper ca toata lumea intelege ca in aceasta chestiune am incercat sa generalizez, pentru ca exemplul meu personal prea vine ca o manusa pe textul tau, draga colega de Blogoteca:)
am crezut si eu din toata inima in Dumnezeu care este dragoste. intr-un fel mai cred si acum. si cind spun "dragoste" ma refer la toate formele de iubire, nu numai la cea de cuplu. ca teorie e foarte misto. din pacate, in viata practica dragostea cam dureaza 3 ani, dupa care continua acel soi de soft&hard guerilla (asta daca n-ai avut prudenta sa-ti negociezi pozitia din timp) intre parteneri, un razboi al nervilor, compromisurilor pentru suprematie. un joc de glezne, un schimb de pase sau un unu-la-unu la cosul de baschet.
Dumnezeu este dragoste, spune un barbat. cum Dumnezeu este infinit, si dragostea de dat este infinita, deci de impartit la mai multe femei, nu?? sigur, numai barbatii au dreptul si capacitatea (din constructie, maica) de a imparti dragoste la (cit mai multe) femei. femeile care fac treaba asta (precizez pentru puritani: sa imparta dragoste la mai multi barbati) sint c*r*e.
tot discursul asta pentru a ajunge la intrebarea: daca vreti ca noi sa fim Madonne, voi sinteti in stare sa ne iubiti ca Dante? mai pot exista iubiri de genul asta, cind azi iubirea se consuma in trei minute, de la prima intilnire, in masina??
cind nu mai avem rabdare sa dorim, sa ne imaginam, sa ne construim? iubirea moare (se consuma, arde) atungi cind ne atingem. putem sa ne mai iubim fara sa ne atingem? eu am avut o poveste de dragoste foarte intensa si foarte scurta, dar care a murit dupa ce a devenit si fizica. am stricat-o (noi amindoi). poate si pentru ca eram foarte adinc in perioada "Dumnezeu este iubire".
poate ca spiritualul nu prea face casa buna cu trupescul...

Nicu Panaitescu spunea...

Draga Aida, nici eu nu puteam s-o zic mai bine! Pe bune, imi place ce-mi spui aici. Doua chestii am de obiectat:

1. N-am sustinut ca cuceririle voastre in materie de demnitate si statut social se datoreaza barbatilor! Poate doar papa ala are un amestec dar nu se pune, el fiind urmasul lui Petru, nu? :) Madonna (nu aia de canta) si Francesca sunt mult mai importante in discursul lui Benigni.

2. Nu neg, nici macar in gluma, dreptul femeilor de a se comporta natural in relatii si de a imparti dragoste unde doreste sufletul lor. Notiunea de curva n-are - in mintea mea - nici o legatura cu numarul de parteneri. Doar cu unele betesuguri ale sufletului care fac femei si barbati, deopotriva, sa fie rai si fatarnici.

Alde Dante si Francesca sunt raritati... Ca sa nu mai vorbim de Madonna care e unica.

mesajinsticla spunea...

AIDA (uite ca iar ne conversam pe blogurile altora)eu zic ca iubirea poate sa dainuiasca mai mult de 3 ani intr-un mariaj (cel putin macar de o singura parte ). Cunosc un barbat care ar putea fi considerat aproape ideal. Tandru, ii spune intotdeauna sotiei cat de mult o iubeste, nu-i refuza niciodata nimic, o ajuta (chiar mai mult decat e nevoie), are grija de copii, o lasa libera, are incredere in ea, nu e gelos, stie sa danseze si altele. Si pentru el e singura lui mare iubire. Cu micile defecte de rigoare, e un portret frumos, nu?
Ma intreb daca sotia lui o mai visa la cavaleri in armura :)

Aida B spunea...

Revin. In urechi am Nely Furtado “All Good Things (Come To An End)”
Nicu: multumesc de aprecieri, si am chef sa aprofundam subiectul, daca mai sint(eti) doritori. Eu as mai adauga un element in discutie: intelepciunea adusa de virsta. Zic intelepciune, intelege experienta, siretenie, know what I want and how to get it. Sau, pre limba Madonnei, fiecare virsta are felul ei de a iubi. In acelasi timp trebuie si sa limitam cumva subiectul de discutie, ca e cam vast. Inca o data multumiri, pentru ca-mi oferi prilejul de a ma desfasura pe acest subiect, pe blogu-mi/siteu-mi nu-mi vine.
Mesajinsticla: ce sa-i faci, daca nu avem si noi bafta de a sta niste ani la inchisoare, apoi citiva in fata ei, ca sa epuizam subiectele de discutie:)? Bafta mare pe nevasta cu barbatul aproape ideal. El are oare parte de sotia/perechea ideala?? Observ ca e cam dezechilibrata discutia noastra, pentru ca Nicu e numai unul, iar noi sintem doua raritatiJ
N-am vorbit despre femeile care-si pling nefericirea, mai ales ca am sesizat un accent pe mentionarea asta intr-un comentariu. Nu zic ca asa le trebuie, Doamne fereste! Da’ cred ca orice femeie care e sincera si onesta cu ea insasi, care are niste principii si un rest de demnitate, nu ar accepta sa continue o relatie care o face nefericita. Sau daca ar accepta, nu s-ar plinge. Poate ca nu au curajul sa-si paraseasca barbatul (ca despre asta vorbim), si-atunci cauta sprijin in stinga sau in dreapta. Foarte bine. De-ar urma si-o schimbare dupa toata reprezentatia pe care o fac! Eu una prefer sa-mi asum alegerile si sa le traiesc ca atare. Ca sa ma laud, am tradus o carte, de amoru’ artei si ca sa ma eliberez de ea (pot sa v-o trimit pe mail, chiar, as vrea s-o public daca ma aude vreo editura!), in care un barbat ii zice unei femei ca nu trebuie sa schimbe decit 1% din ceea ce este si face pentru a nu mai fi nefericita. Un nenorocit de procent. Dupa care urmeaza si nenorocitele celelalte de 99.
Deci care-i intrebarea de fapt? Cine pe cine iubeste si cum? Obligatoriu si numai conjugal? Adolescentin, virtual, cast sau carnal? Una o exclude pe cealalta? Iubim cu adevarat numai o data in viata? Putem iubi doua persoane in acelasi timp? Sa traim cu frica de a nu ne prinde celalalt cind trisam? Sa ne interzicem de a avea vreo fantezie sau de a dori pe altcineva? Iubirea e cu sens unic, pina cind moartea ne va desparti? Iubim liber, cu vieti separate sau iubim in comun si definitiv? Cum iubeste un barbat, cum iubeste o femeie? Oare vrem aceleasi lucruri unul de la celalalt?
Am voie sa-mi pun intrebarile astea?
Draga mesajinsticla: acusica intru si la tine pe blog, sa-mi dau cu parerea despre monogamie, nu de alta, dar mi-am facut un playlist cu muzica de inima albastra ca sa empatizez cu postul lui Nicu, sint in the mood rau de tot:)